Bârfa și Prezumția

Tot mai mult în viaţa de zi cu zi, ne lovim de barierele răutăţilor, a neîncrederii şi mai ales, de acuze uneori total nefondate.

Aceste referiri sunt strict legate de viaţa obişnuită, nu de cele legate de Justiţie.

La servici, la colţ de stradă, oamenii aduc acuzaţii, bârfe către semenii lor. Ei nu au cum dovedi acest lucru, dar prin încăpăţânarea şi toleranţa altora, devin nocivi şi înfluenţabili.

Normal, la orice acuzaţie trebuie adusă dovada acesteia. Dar mai nou, nu este aşa. Cel acuzat, trebuie să demonstreze, că ceea ce se spune despre el este fals.

Cum poţi demonstra ceva ce nici nu este real?

Realitatea a devenit de mult timp, un mit… Nimic din ceea ce este real, nu este bun de „împărtăşit” de unii oameni, motiv pentru care ajungem să credem că irealul este real, dar din păcate nu este şi ideal!

Să încercăm măcar pentru o clipă, să nu credem tot ceea ce ne spun cei din jur, despre alţii, poate chiar şi despre noi. Să gândim înainte de a acuza pe cineva, de ceva, de orice, oriunde, oricând!

Acolo unde cerul, apa și pădurea se întâlnesc

Toleranța

Toleranţa… faţă de noi… faţă de alţii.

Dacă avem toleranţă pentru anumite persoane, unele vor profita din plin de ele, se vor folosi de atuu-rile obţinute și vor încerca într-un fel, să ne supună propriilor capricii.

Nu este bine să acordăm toleranţă celor din jur dar deseori viaţa ne-o impune. Trebuie să fim maleabil şi totuşi decişi….

Dacă azi lăsăm ceva de la noi, mâine iar lăsăm o mică părticică și vom descoperi câ în scurt timp, am lăsat de fapt totul, iar alţii ne-au acaparat.

Trebuie să ştim când şi unde să ne oprim cu ceea ce putem oferi altora. Unii merită tot ceea ce le putem oferi, dar alţii nu merită nici măcar un procent din ceea ce am oferit deja.

Este greu să ne dăm seama când şi unde să ne oprim…

Important este să ne oferim nouă, o marjă suficientă pentru a ne gândi şi a ne hotărî în multe probleme spinoase ale vieţii valuri.

Trebuie să ştim când să punem piciorul în prag, să spunem că ajunge cu toleranţa, deoarece pierdem rezonanţa….

Să fim conştienţi când bunătatea noastră nu ajunge la rang de proştie…

Imagini de noapte prin România

Fragmente – Firul vieții

Ticăitul acului de ceasornic se aude tot mai intens. Băiatul dschide pleoapele şi se uită la ceas. Aprinde veioza privind insistent spre ceasul de la mână. Se gândeşte că mai are ceva timp să doarmă, motiv pentru care stinge veioza şi-şi trage pătura peste cap. Se gândeşte cu bucurie la micuţa lui vacanţă.
Nu apucă să închidă ochii, că se aude alarma de la ceas. Se ridică repede, aprinzând lumina. Îşi priveşte ceasul de la mână şi constată că acesta se oprise, consumându-se probabil bateria.
O porneşte spre baie, pe drum trecând prin faţa bucătăriei, unde mama lui îi pregătea mâncarea pentru drum:
– Te-ai trezit Radu?
– Nu….încă dorm!
– Mănâncă ceva…
Răspunsul lui Radu este doar un mormăit, care însoţeşte închiderea uşii de la baie. Băiatul se priveşte în oglindă:
– Ce figură obosită am…la optsprezece ani…
Se apleacă spre robinet şi se apucă să pună pasta de dinţi pe periuţă.
În timp ce acesta îşi face siesta, în bucătărie îşi face prezenţa şi bărbatul casei:
– Gata, pleacă Radu?
– Da…Bine că este cu George.
– Sunt mari, au optsprezece ani.
– Sunt copii.
– Eh…vremurile s-au schimbat.
– Să fie cuminţi şi să aibă grijă de ei.
– Da…să fie cu…minţi!
Băiatul apare şi el în bucătărie. Mama îl strânge în braţe în timp ce tatăl său în întreabă:
– Unde te întâlneşti cu George?
– La gară.
– Cu ce mergi până acolo?
– Iau un taxi.
– Ţi-ai luat şi haine mai groase, dacă este vânt ? – întreabă şi mama
– Da…da…Nu plec departe …nici mult timp!
– Bine. Vrem să fim siguri că totul va fi bine – dă o replică mai tăioasă, tatăl.
– Pentru puiul nostru – spune mama
– Bine…bine…

…………………………………..

Radu îşi ocupă locul în compartiment. Îşi pune bagajul deasupra banchetei dupăc care îşi ia telefonul din rucsac şi-l pune în buzunar. Se răzgândeşte. Apelează ultimul număr memorat. La celălalt capăt al firului se aude o voce somnoroasă:
– Da…Radu… – urmează un căscat
– Salut. Ce faci?
– Ce pot face? Dormeam.
– Scuze…
– Uite, Gina te salută…S-a culcat înapoi!Asta vreau să fac şi eu!
– Da..Acum plec.
– Bine.
– Te rog să nu mă dai de gol că am plecat singur.
– Fără grijă!
– Mulţumesc. Dacă apare ceva sună-mă.
– Bine…Distrează-te…rupe inimile fetelor!
– Da…da…
– Ai tot ceea ce vrei. Nu te agita degeaba. Dacă apare ceva te anunţ.
– Bine…
– Noapte bună…adică drum bun.
– Mulţumesc…Somn uşor.
– Este…este…pa..pa.
– Pa.
După încheierea apelului telefonic, Radu rămâne gânditor. Este fericit că în sfârşit are o vacanţă aşa cum şi-a dorit. Singur, departe de cei cunoscuţi…
Începe să zâmbească. Priveşte în jur şi vede numai figuri morocănoase şi adormite. Era conştient că această călătorie îi va marca într-un fel viaţa:
– Totul are un început. Azi este prima zi din restul vieţii mele!
Spunând acestea, Radu încearcă să se odihnească, pentru a nu pierde timpul cu acest lucru, la mare.

………………………………..

Căldura devine tot mai intensă. Radu intră grăbit în camera de hotel şi deschide uşa de la balcon. Priveşte scurt prin cameră şi porneşte spre baie. Se priveşte în oglindă şi oftează:
– Trebuie să mă bărbieresc. Arăt ca dracu!
Aude sunetul telefonului. O porneşte spre noptieră şi-şi ia mobilul. Răspunde după ce priveşte apelantul:
– Da George!
– Cum este?
– Bine…Cald!
– Eh…ai briza mării.
– Da.
– Auzi, când revii, mergem la pescuit?
– Da…nu ştiu…da….
– Este organizat de fabrica unde a lucrat tata.
– Da…mergem. Vine şi Gina?
– Nu cred…Vedem…Deci te trec pe listă?
– Da. Cât costă…
– Habar n-am …dar vedem…fac eu cumpărăturile până vii.
– Bine George.
– Hai lasă pălăvrăgeala şi du-te la distracţie. Fete…multe…
– Da…Păcat că nu eşti aici!
– Eh…nici o fată nu este ca Gina!
– Da… asta aşa este.
– Gata, închid. Pa.
– Pa…pa…
Apelul se întrerupe. Radu se uită 

Citește mai departe…

Fragmente: Călătorie spre infinit

Telefonul sună intens. Întind mâna și răspund. Mă sună un subordonat care nu mai pricepea ceea ce înțelesese perfect, cu o zi înainte. Era normal, a trecut cam mult iar colegii mei din companie, reusesc mereu să bulverseze lucrurile, uneori doar din ambiție. După 30 de minute de conversație, lămurim lucrurile în același ritm cu creșterea propriei nervozități. Între timp, pe ușă își faca apariția socrii mei. Soția mea se ocupă atât de ei cât și de o ciorbă. Apare și vecina de la etajul inferior, urmată de altă vecină a ei, care se ceartă, ca de obicei. Mă simt ca la balamuc și plec la piață.
Pe drum mă întâlnesc cu persoane care au pierdut… noțiunea timpului și se opresc pe unde apucă, nu stau la cozi și se bagă în față, ori pun nenumărate întrebări care sunt fără rost.
După două ore, reusesc să revin acasă. Vecinele se decid să plece iar soția mea pregătește intens la bucătărie, diferite feluri de mâncare. Socrii vor să plece în vizită la o rudă iar eu nu am chef și soția mea se oferă să-i ducă cu mașină. După opt ore, în sfârșit sunt singur acasă, doar cu ciorba care trebuie luată de pe foc. Calm…
Soneria mă anunță că este timpul de finalizare al operațiunilor cu ciorba și iau castronul de pe foc, iar interfonul sună… Apăs butonul cu cotul și aud:
– Socrul….
În acel moment fac două mișcări: deschid ușa de la intrare și scap oala cu ciorbă. Pe covor. M-am săturat! În tip ce socrul își ia ochelarii uitați, eu adun ciorba de pe jos, după care pornesc să arunc gunoiul. Ajung la tomberon unde mă sperii de o pisică și alunec pe jos:
– Of, viața mea! De ce trăiesc pe lumea asta! Nu puteam să mă nasc într-o lume perfectă!
Mă ridic și merg spre grădina din spatele blocului unde am văzut o lumină roșie care parcă îmi dirijeazî pașii:
– Ce poate fi mai rău…. – spun și simt că încep să mă ridic… ca o pasăre ce dă disperată din aripi….

…………………………………………………………………………………………………………………

O lovitură puternică mă trezește. Mă uit în jur și sar speriat în picioare. Un Robot mă privește intens în timp ce-și strânge șuruburile de la picior. Speriat o iau la fugă și acesta scoate o armă și trage în mine.

Mă sperii și caut să mă ascund după un tomberon… inexistent. Pe jos sunt doar bucăți de fier și bolovani.
Un glonț îmi trece prin fața ochilor, trimis de alt Robot dintr-un grup mai mare…. de roboți. Unul dintre ei, ținea în lesă, un om care mesteca de zor, niște oase. Nu mă uit prea mult în jur și sar în apa care trecea pe acolo dar … este ulei. Puțin mai departe, era un Robot care se scaldă în râul de ulei, pentru a-și unge încheieturile….
Ies repede din râu, plin de ulei ca în ucenicia mea prin fabrică și fug… fug, urmărit de unii Roboți care încearcă să mă vâneze în fel și chip. Încerc să scap. Se pare că nu am sanse…. Alerg în continuare și văd alți oameni, patrupezi… Mă îngrozesc și continui cursa…. până cad în gol și simt o mână puternică care mă trage într-un fel de scorbură, dar nu de copac… Lesin, pentru prima oară în viața mea….

………………………………………………………………………………………………………………

Îmi ridic privirea și văd un bătrânel care scrie cu o peniță, la flacăra unei lumânări. Mișcările mele îi atrag atenția:
– Te-ai trezit.
– Da… Unde sunt?

Citește mai departe…

%d blogeri au apreciat: