Pătrățel ajunge cu greu în propriul său apartament, unde se aflau deja vecinii săi, Gogonel și Gogoșar. Ajuns la ușă a recunoscut repede vocea surorilor sale Maimuțel și Păpușel. Intră încet și lasa cumpărăturile în bucătărie, apoi merge să-și salute surioara venită în vizită. În casă este veselie mare și toți vorbesc. – Bine ai venit Păpușel. – Bună frățioare! Ce faci? – De toate: cumpărături, spăl rufe…. – Ce harnic ești! Bun de însurat – spune Păpușel și se lasă liniștea. Speriat de aceste gânduri, Pătrățel merge …citeste mai departe.
Sunt un mic peruș albastru, care uneori devin verde. Nu știu cum am ajuns într-o colivie. Lângă mine se află o mulțime peruși care fac o gălăgie de nedescris. Undeva, într-un colț, pe un leagăn se află una frumoasă…. Când este gălăgie, ea are tonalitatea cea mai ridicată. Un peruș verde s-a apropiat de ea, pentru scurt timp, deoarece ea l-a verificat cu ciocul pe cap, lăsându-i un cucui. Se pare că ea este șefa. Mă uit la ea, dar privirea ei mă îngheață. Din când în când, o mână cu o mănușe albă, apare pe ușița coliviei și ne împuținează, spre bucuria unor copii care pleacă fericiți cu părinții după ei!
Unii se sperie când apare mănușa, dar mie nu-mi este teamă și o tot privesc pe ea… Gândurile îmi sunt întrerupte de foame, așa că-mi bag ciocul în cutia cu semințe. Deodată se face liniște. În fața coliviei apar opt ochi, doi căprui, patru verzi și doi albaștri. O sămânță îmi rămâne în gât, strănut și scap de problemă.
Ușa se deschide, eu privesc spre ochii verzi și mă trezesc prins și preluat de câtre mănușa nemiloasă. Dau cu ciocul puternic în tot ce prind, aud mici gemete și sunt băgat într-o cutie. Se face beznă, deși abia se făcuse ziuă. Fac gălăgie, dar degeaba. Întunericul persistă. Mă liniștesc, iar după câteva minute se luminează din nou. O mână mă preia și mă așează pe o bară, într-o altă colivie. Ciupesc mâna care m-a prins, dar nu reușesc să scap. Mă uit în stânga, apoi în dreapta și nu văd decât o bătrânică care stă în pat și-mi zâmbește. Lângă ea este o fată, iar un băiat care se află lângă ei, deschide ușița coliviei și introduce următorul ostatic. Mă uit atent și o văd pe colega mea de suferința, cea care făcea gălăgie… Frumoasa! Ne uităm unul la altul, amândoi la oamenii care ne privesc și tăcem.
Fata începe să spună Cici, Coco. Când pronunță din nou Coco, vrea să mă atingă. Deci eu sunt Coco, iar colega mea este Cici. Vor să ne mângâie printre gratiile coliviei, dar noi ne adunăm în mijlocul colivie noastre și ne îmbrățișăm. Ce frumos este! Cici își pune ciocul pe capul meu, dar nu mă ciugulește, ci doar mă ciufulește, poate mă caută de purecii pe care nu-i am.
Bătrâna se ridică din pat fericită, fata și băiatul zâmbesc și ne deschid ușa coliviei, închizând atât ușa cât și fereastra camerei, cu precauție. Noi ne luăm zborul spre galeria de la draperii. Ne plimbăm ca pe o bară, ne îmbrățișăm și zburăm pe lampă, pe dulap, pe cărți. Ne strângem în brațe, ciugulim paginile din cărți și brusc, eu cad. Cici vine repede să mă ajute ca să-mi revin și să ne continuăm joacă. Suntem o familie de peruși, aflați într-o comunitate dragă, de oameni cu ochi verzi, căprui și chiar albaștri.
Toma se deplasează încet prin holul apartamentului. Se simte obosit după petrecerea din seara trecută. La început i-a plăcut faptul că prietena lui îl scotea din monotonia obișnuită, însă a ajuns la concluzia că este totuși cam mult.
Deschide încetișor ușa de la dormitor și-și privește iubirea. Dariana doarme întinsă în tot patul, iar pătura îi acoperă într-o mică măsură corpul atât de perfect. Toma zâmbește și o pornește spre ieșire. Își caută cheile de la mașină, pe care într-un final le găsește pe covorul din hol.
După ce încuie ușa apartamentului, Toma așteaptă liftul, neavând chef să coboare pe scări cele două etaje care-l separă de intrarea în bloc. Preferă să aștepte răbdător ascensorul care se încăpățânează să întârzie, deși el se grăbește pentru că are o zi importantă la serviciu.
Aude niște voci care discută și presupune că vecinele stau în ușa liftului și vorbesc. Strigă pe casa scării, cu putere pentru a fi auzit și de vecina care este un pic surdă și poate este una dintre cele care conversează:
– Liftul nu este pentru discuții! Unii oameni muncesc ca să vă plătească pensia!
…
Ajuns la birou, Toma deschide grăbit ușa de la sala de sedință și constată că protocolul este pregătit. Sticlele de apă, termosul și ceștile de cafea se află deja pe masă. Constată cu stupoare că dosarul cu documente lipsește. Iese grăbit și merge la secretara departamentului:
– Gina, dosarele nu le-ai pus!
– Tocmai vroiam să te întreb de unde să le iau. Nu le ai pe birou !
În acel moment, Toma simte că-l apucă amețeala. Luase dosarele acasă pentru o ultimă verificare pe care însă nu apucase să o facă. Uitase de documente, iar după petrecere a fost prea obosit. El speră să le fi lăsat în mașină, deși sunt slabe speranțe. Un flash îi readuce în memorie că urcase cu acestea în apartament.
Aleargă pe scări și ajunge la mașină. Documentele nu sunt nicăieri. Se uită la ceas: mai sunt 20 de minute. Un drum spre casă durează 10 minute. Urcă grăbit în mașină și demarează. O sună pe Gina și spune: citeste mai departe
Vitrina farmaciei este agresată de nasul lui Pătrățel, care se lipește de spațiul lăsat liber între două stickere cu reclame. Pătrățel se uită atent la domnișoara din interior, al cărui halat de un alb impecabil îi scotea în evidență corpul perfect.
Pătrățel tresare când simte o mână pe spatele său. Se întoarce fulgerător și-l vede pe Castravete, care-i zâmbește ca după o ghidușie copilărească:
– Te-am speriat!
– Nu – ripostează Pătrățel. Chiar aveam nevoie de tine!
– Da? Și eu. Hai să mergem să bem o bere.
– Bine, dar întâi ajută-mă cu ceva.
– Cum să nu – se oferă Castravete. Ce anume dorești?
– Să intri în farmacie și să-mi spui ce produs farmaceutic este pe raftul de sus.
– Poftim? Cauți ceva anume?
– Nu știu, dar ar putea fi ceva… de moment.
– Nu înțeleg! – spune Castravete.
– Doar intră, notează ce produs este pe ultimul raft și apoi îți explic! – spune misterios Pătrățel.
– Bine – aprobă mirat Castravete care se deplasează spre intrare.
– Să notezi denumirea – îi strigă Pătrățel lui Castravete, înainte ca acela să deschidă ușa ca să intre.
În timp ce Castravete se deplasează în interiorul farmaciei, vânzătoarea se ridică de lângă dulăpiorul de sub tejghea, pentru a-și primi clientul. Ea zâmbește, iar Castravete își pregătește vocea după o tuse scurtă:
– Vreau și eu ce este acolo sus pe raft?
– Bună ziua. La ce vă referiți?
– La pastilele alea de sus?
– A, la tetr….
– Da, probabil. Cum se numesc?
Vânzătoarea repetă denumirea produsului iar Castravete o ascultă cu ochii măriți, neînțelegând nimic. Se freacă pe obraz, apoi i se adresează domnișoarei, cu privirea pierdută în decolteul ei:
– Îmi puteți nota… pe ceva… undeva….
– Da, sigur – răspunde farmacista care ia un bilețel și notează denumirea produsului.
– Pentru ce se folosește? – întreabă Castravete care este pierdut în imaginea frumoasă care i se prezintă în fața ochiilor.
– Este pentru diaree – spune vânzătoarea iar Castravete tresare.
– Da…
– Aveți nevoie?
– Nu, întreb pentru un prieten – spune Castravete care preia bilețelul de pe birou și merge spre ieșire.
Vânzătoarea zâmbește și revine la treaba din care fusese întreruptă de apariția clientului ciudat.
Ieșind pe ușa farmaciei, Pătrățel aproape că-l ia în brațe pe Castravete, smulgându-i bilețelul. Aruncă o privire asupra notițelor și o pornește spre intrare făcându-i semn lui Castravete să-l aștepte.
Auzind din nou ușa de la intrare, vânzătoarea se ridică și revine lângă zona de primire clienți. Pătrățel se apropie de aceasta și rămâne cu privirea ațintită deasupra ecusonului farmacistei.
Vânzătoarea se uită pe bilețel și zâmbește. Se întoarce spre scărița din fața raftului și urcă două trepte pentru a putea lua o cutie cu pastile, în timp ce Pătrățel îi studiază fustița roșie, extrem de scurtă care-i scotea în evidență o altă parte mai mult decât perfectă a unui corp sănătos.
Gogonel sare din pat. A simțit o zvâcnitură în maxilarul drept. Își duce repede mâna la locul durerii și oftează.
Se ridică din pat și începe să se îmbrace.
După zece minute este pe stradă. Începe să se deplaseze, fără o țintă anume. La un moment dat, vede un anunț cu un cabinet stomatologic.
Intră temător. Se așează pe un scaun, iar o asistentă se apropie de el:
Spuneți domnule, ce aveți?
Măseaua – răspunde Gogonel arătând spre falca umflată.
Doriți o programare?
Da…Să scap de durere.
O să vă vadă domnul doctor. Asteptați să termine cu pacientul și apoi se uită la dvs.
Bine…Mulțumesc.
Dacă este o urgență vă rezolvăm.
Hm…Mulțumesc.
Asistenta ia loc la biroul ei, în timp ce un sunet strident se aude din cabinet. Gogonel tresare. Apare un bărbat gras, în halat, cu picături de sânge care strigă spre asistentă:
Prepară-mi o injecție… Ajută-mă un pic…
Da, domnul doctor.
Asistenta dispare în cabinet, urmată de doctorul care aruncă o privire spre Gogonel:
Mai am un pic și vă iau pe dvs.!
Sângele de pe halat pare proaspăt. Gogonel tremură.
Doctorul intră în cabinet. Se aude iar un țipăt. Gogonel sare în picioare. Apare asistenta ce-și bandajează degetul de unde îi picura sânge. Gogonel o pornește spre ușă, zicând:
Mă duc să iau puțin aer.
Să nu stați mult. Acum termină doctorul, apoi are alt pacient.
Bine…
Gogonel aleargă pe ușă, afară respirând adânc:
Acum îl termină pe pacient! Nu…nu…
Durerea își face iar simțită prezența, dar parcă era mai mică, comparativ cu urletul care se aude din nou, din cabinet.
Gogonel se apropie de fereastră, se urcă pe o cărămidă și aruncă o privire înăuntru. O vede pe asistentă, care-și taie unghiile, apoi se uită prin telefon. Gogonel își temperează agitația… Apoi o vede pe asistentă cum aleargă spre cabinet.
Gogonel își ia câteva cărămizi din jur, le pune una peste alta și se suie pe ele, uitându-se în cabinet.
Asistenta ținea capul unui pacient care avea ochii mari, se smucea, iar doctorul cel gras îi umbla prin gură.
Pacientul privea uimit spre geam, la Gogonel, care începe să se strâmbe la el, pînă simte din nou o durere la falcă. Se mișcă, căzând pe iarbă.
Gogonel se ridică repede și fuge, fără să arunce vreo privire în urmă.
Ajuns în fața blocului, respiră adânc și simte iar durerea ascuțită.
Se uită cu ochii bulbucați la cei de pe stradă și merge în direcția opusă locului unde fusese până atunci.
Merge agale…cu speranța că durerea, sau dintele vor dispărea…citeste mai departe
