Viața este o veșnică călătorie în timp, unde călătorului îi șade bine cu drumul.
Drumurile noastre, se vor poticni dar contează modul în care ne raportăm la ceea ce facem din inimă și suflet pentru noi și cei din jur.
Călătorie plăcută și utilă!
Arhive etichetă: calatorie
Fragmente – LA GRĂTAR CU URSUL
Gogoșar se deplasează din bucătărie spre sufragerie, oprindu-se la ușa de la intrarea în apartament, pe care o descuie în așteptarea vizitatorilor zilnici, a vecinilor ei. De fiecare dată, primul care ajunge este Gogonel urmat apoi de vecinica Maimuțel, al cărei frate, Pătrățel încheie de obicei seria obișnuită de musafiri. Se uită mirată la ceas…
În acest timp, Pătrățel iese încetişor din apartamentul său, pentru a nu o trezi pe Maimuțel și merge la Gogonel. Acesta îi deschide încet ușa, mirat iar Pătrățel îi şopteşte:
– Merg la prietenul meu cu care am fost la nuntă!
– Du-te liniștit.
– Pst… Să nu știe fetele… Poate ne urmăresc… – zice Pătrățel privind cu teamă în jur, moment în care se aude ușa apartamentului său, deschisă probabil de Maimuțel.
– Dar de ce mergi? – întreabă Gogonel
– Să iau niște poze și să degustăm o țuică…
– Țuica este ca cea de la nuntă?
– Da. Am băut aproape o jumătate de sticlă și nu am avut nimic… Vii?
– Nu… Nu… – gândește Gogonel.
– Bine. Am plecat. Nu spui la nimeni, nimic!
– Bine.
Pătrățel iese în fugă, pornind pe scări în jos. După câteva minute, Gogonel urcă la vecina Gogoşar. Acolo se afla deja Maimuțel care-l și interpelează:
– Credeam că vii cu Pătrățel!
– A, nu. El merge după poze și la o pălincă – spune Gogonel…
…
Pătrățel ajunge la scara blocului și verifică lista de la interfon. Sună la un număr. Răspunde un bărbat:
– Da…
– Piftie?
– Nu, mulțumesc. Nu-mi face bine.
– Scuzați… dar caut pe domnul Piftie…
– 23… – aude un răspuns nervos după care se întrerupe legătura.
Pătrățel tastează 23 și ușa ca prin minune, se deschide. Urcă pe scări și vede o lumină difuză la etajul unu și un cap de femeie. Își continuă drumul până la apartamentul 23 și se salută cu gazda, trecând apoi la treabă, consumând câte un păhărel dintr-o sticlă de tărie.
– Noroc!
– Să fie!
– Auzi reclama: „consumați alcool moderat”.
– Așa și facem… bem doar câte un păhărel…
– Și doar dintr-o sticlă.
– De un litru…
…
Pătrățel se ridică cu greu și abia reuşeşte să ajungă pe scară. Coboară încet treptele și… vede lumină la etajul unu… nu este senzorul, ci doar un cap de bătrână și, curiozitatea ei.
Mai încet și puțin sigur, Pătrățel ajunge la parter și se deschide ușa. Un bărbat aflat în pragul ușii de la intrare, îl întreabă:
– Am sunat la apartamentul 30… ştiţi cumva unde este?
– Intrați unde vedeți lumină.
– Da.. categoric, mulțumesc – spune bărbatul alergând pe scări.
Până să se închidă ușa, se aude strigătul unei femei:
– Ce faci domnule, cum vezi o ușă deschisă intri!! Ajutor…
Pătrățel zâmbește și trage aer în piept, pornind spre casă:
– Soarta!
…
Pătrățel se strecoară încet în apartament, dar lumina se aprinde brusc:
– Ce faci? – întreabă Maimuțel
– Uiteeee… pe acasă.
– Te-ai îmbătat?!
– Este întrebare sau constatare?
– …
– Nu. Am băut doar o sticlă, două persoane…
– Mâine mergem pe munte, cum ai promis…
– Da… da… și după nuntă am călătorit. Am fost undeva… creeeeed…
– Bine – aprobă Maimuțel care se retrage în camera ei.
– Dar atunci a fost …. citește mai departe.
Fragmente – Drum necunoscut
Mi se pare că totul se mişcă și se învârte, fără ca eu să am vreo putere de a interveni. Reușesc cu greu să-mi deschid ochii. Privesc şi constat că simţurile nu mă înşală. Mă aflu prins într-un telescaun şi mă deplasez spre o direcţie precisă.
Această direcție nu este tot atât de precisă pentru mine, deoarece nu ştiu de unde vin şi nici unde merg. Ştiu cine sunt dar nu ştiu cum am ajuns acolo.
Între timp, telescaunul mă poartă în continuare în zone necunoscute mie. După un timp constat că nu mă deplasez doar în aer, ci și printr-un tunel. Toate imaginile sunt ca într-un film alb-negru. Mă uit în faţă, apoi în spate, ca să vad dacă mai este cineva pe acolo…Nu este nimeni, sunt doar eu!
Pereţii sunt albi, negri și combinaţii de alb-negru. Deplasarea se desfășoară cu o viteză mică, astfel că în timp ce mă aflu în mişcare pot să mă și gândesc.
Deodată, tunelul se termină. Încep să urc încet și mă tem că mă pot lovi la cap în zona superioară a acestui tunel. Îmi pun capul între picioare, aşa cum ştiam că se face în caz de cutremur. Oricum eram într-un asemenea cutremur, cel al vieţii mele. Mă gândesc să bat în lemn, un principiu care mi-a rămas întipărit în memorie din copilărie, datorită vieţii la casa bătrânească a părinţilor mei. Însă nu este nimic din lemn pe acolo, poate doar capul meu….
Urcarea continuă iar mie mi se pare totul o eternitate. Culorile mohorâte îmi provoacă a stare de nelinişte. Deodată mişcarea încetineşte şi mă opresc în faţa unei uşi similară cu lifturile de pe timpuri. Uşa se deschide. Am ajuns sus, desupra la tot ceea ce ar putea fi. Privesc în jos, chiar în momentul în care telescaunul o porneşte spre ușa deschisă.
Într-o încăpere izolată cu sticle observ oameni în halate, însă nu le văd feţele pentru că stau cu spatele la mine. Acestia lucrează la o banda rulantă. Aş vrea să văd ce fac acolo dar nu mai am timp, pentru că trec peste zona unde se aflau acestia.
Încep să cobor, iar prin fața mea trece o persoană care are fața acoperită cu o hartă. Încerc să strig la el dar nu pot, vocea mea… a dispărut. Mă simt ca în filmele de groază însă presimt că voi afla în curând răspunsurile la dilemele care mă bântuie. Mai trec pe lângă o persoană în halat, ajungând aproape de podeau din gresie a încăperii.
Mişcarea este încetinită. Ajung lângă o bandă rulantă. Trec şi mă opresc în fiecare loc, unde se află câte o hârtie şi un creion. Mă apuc să citesc şi după ce termin, sunt deplasat mai departe, spre alte asemenea locuri cu înscrisuri.
Nu înțeleg logica notițelor de pe documentele pe care le parcurg. Pe fiecare hârtie se află idei, planuri pe care poate le-a făcut ori ai vrut să le facă, sau trebuie să le facă cineva?
În timp ce parcurg informațiile îmi dau seama că în notițe se află doar lucruri și fapte negative. Una se potriveşte cu ceva, dar nu ştiu cu ce anume, așa că o notez cu creionul pe o altă hârtie. În acel moment apar lângă mine două persoane. Una dintre ele îmi oferă două bilete pe care le perforează: una era plină de informații, iar cealaltă este albă….
Telescaunul se oprește și mă simt eliberat. Mă ridic și urmez calea pe care se deplasează cele două persoane. Cobor niște scări și deschid uşa care-mi …
Fragmente – Totul a fost predestinat…
Soarele își trimite razele călduroase prin perdeluţa de la geamul camerei întunecate. Deodată se aude un zgomot surd și de lângă un fotoliu apare un păr zburlit. Posesorul capului se uită în jur. Privește pe jos, spre pat și spre sine.
- Uf ! Am căzut din pat….N-am mai pățit așa ceva din facultate, după chefuri….Cât o fi ceasul?
Bărbatul se uită pe telefonul mobil care se afla pe măsuța de deasupra lui și constată că este descărcat, motiv pentru care-l conectează la priză. Își îndreaptă privirea spre radioul cu ceas, unde ledurile clipea indicând eronat ora. Era un semn vizibil că pe timpul nopții se oprise curentul, anulând instantaneu funcţia de trezire.
Bărbatul se ridică cu grijă de pe podea, ca și cum se afla pe bara de la sala de sport și se îndreaptă spre televizor, pornindu-l pentru a căuta canalul care să-i indice ora exactă. Constată că se află în grafic și merge grăbit spre baie unde face un duș rapid și-și pregătește ustensilele pentru bărbierit.
Între timp se aude sunetul telefonului care prinsese energie. Se îndreaptă spre accesoriul său de care nu se despărțea prea des și constată că este alarma. Se uită mirat la dată și constată că tot ceea ce făcuse până atunci a fost în zadar. Era zi liberă și nu trebuia să meargă la servici. Oftează și privește la fotografia de pe masă, de lângă telefon. Simte o lacrimă în coțul ochiului stâng și se decide să facă un apel telefonic.
La celălalt capăt al firului se aude o voce somnoroasă:
- Alo!
- Bună mamă!
- Andrei! Ce faci? S-a întâmplat ceva?
- Nu. De ce?
- Păi suni așa de dimineață!
- A… nu… vroiam să văd ce faceți.
- Uite o să ne pregătim că vine Anda cu familia ei. O să serbăm ziua de naștere a nepoatei tale.
- Da… Face nouă ani….
- Este fată mare! Intrăm pe laptop diseară ca să ne vedem.
- Da. Așa ca în fiecare week-end. O să trimit cadourile….
- Bine. Să știi că cel mai frumos cadou ar fi ca să vii tu, acasă!
- Da… mamă. O să vin.
- Te așteptăm mereu cu drag, să fim și noi ca oamenii, nu doar niște imagini pe calculator.
- Bine… Acum mă grăbesc… Vorbim. Salută-i pe toți din familie.
- Bine, Andrei. Ai grijă de tine. Întreabă vecinii de tine!
- Spune-le că totul este bine. La revedere…..
- La revedere, fiule!
Andrei privește în zare în timp ce apelul se întrerupe. Constată că nu-și văzuse nepoțica niciodată, pentru că sora lui, Anda rămăsese gravidă după plecarea lui din țară. Pe ecranul televizorului se derula un film de familie în care actorii se simțeau în largul lor. Deodată îi trece o idee prin minte și apelează un nou număr de telefon. La celălalt capăt, răspunde o voce plictisită:
- Alo!
- Bună ziua. Aș dori să plec urgent în România! Aveți cumva o cursă astăzi?
- Avem în fiecare zi.
- Aveți bilet pentru astăzi?
- ….
- Aveți?
- Mă uit acum. Avem un loc… dar la microbuz.
- Este în regulă. Plătesc la urcare? La ce oră este?
- Mai încet cu întrebările că este dimineață! Și zi liberă… Plătiți când veniți dar trebuie să ajungeți cu 30 de minute înainte de ora….
- Este în regulă! – strigă fericit Andrei care-și notează informațiile și continuă cu pregătirile.
După zece minute, Andrei renunță la bărbierit, că doar barba este la modă, și-și adună toate lucrurile în troller-ul și rucsacul pe care-l avea. Au încăput toate obiectele, chiar și laptopul, puțin îndesate dar bine asigurate pentru drum.
Oprește curentul electric deconectând siguranțele din cameră, oprește centrale de la buton și verifică gazul și apa. Îşi ia rucsacul și troller-ul, se întoarce după celular și-l pune alături de încărcător în buzunarul de la rucsac, ieşind grăbit din încăpere. Trage uşa şi caută cheia ca să încuie.
Se enervează. Cheile nu sunt în buzunar. Caută în rucsac. Scoate lucrurile din el şi verifică fiecare compartiment. Cheile se încăpăţânează să nu apară. Intră în casă.
Se uită prin sertare și sub pat.
Undeva în România
Fragmente: Călătorie spre infinit
Telefonul sună intens. Întind mâna și răspund. Mă sună un subordonat care nu mai pricepea ceea ce înțelesese perfect, cu o zi înainte. Era normal, a trecut cam mult iar colegii mei din companie, reusesc mereu să bulverseze lucrurile, uneori doar din ambiție. După 30 de minute de conversație, lămurim lucrurile în același ritm cu creșterea propriei nervozități. Între timp, pe ușă își faca apariția socrii mei. Soția mea se ocupă atât de ei cât și de o ciorbă. Apare și vecina de la etajul inferior, urmată de altă vecină a ei, care se ceartă, ca de obicei. Mă simt ca la balamuc și plec la piață.
Pe drum mă întâlnesc cu persoane care au pierdut… noțiunea timpului și se opresc pe unde apucă, nu stau la cozi și se bagă în față, ori pun nenumărate întrebări care sunt fără rost.
După două ore, reusesc să revin acasă. Vecinele se decid să plece iar soția mea pregătește intens la bucătărie, diferite feluri de mâncare. Socrii vor să plece în vizită la o rudă iar eu nu am chef și soția mea se oferă să-i ducă cu mașină. După opt ore, în sfârșit sunt singur acasă, doar cu ciorba care trebuie luată de pe foc. Calm…
Soneria mă anunță că este timpul de finalizare al operațiunilor cu ciorba și iau castronul de pe foc, iar interfonul sună… Apăs butonul cu cotul și aud:
– Socrul….
În acel moment fac două mișcări: deschid ușa de la intrare și scap oala cu ciorbă. Pe covor. M-am săturat! În tip ce socrul își ia ochelarii uitați, eu adun ciorba de pe jos, după care pornesc să arunc gunoiul. Ajung la tomberon unde mă sperii de o pisică și alunec pe jos:
– Of, viața mea! De ce trăiesc pe lumea asta! Nu puteam să mă nasc într-o lume perfectă!
Mă ridic și merg spre grădina din spatele blocului unde am văzut o lumină roșie care parcă îmi dirijeazî pașii:
– Ce poate fi mai rău…. – spun și simt că încep să mă ridic… ca o pasăre ce dă disperată din aripi….
…………………………………………………………………………………………………………………
O lovitură puternică mă trezește. Mă uit în jur și sar speriat în picioare. Un Robot mă privește intens în timp ce-și strânge șuruburile de la picior. Speriat o iau la fugă și acesta scoate o armă și trage în mine.
Mă sperii și caut să mă ascund după un tomberon… inexistent. Pe jos sunt doar bucăți de fier și bolovani.
Un glonț îmi trece prin fața ochilor, trimis de alt Robot dintr-un grup mai mare…. de roboți. Unul dintre ei, ținea în lesă, un om care mesteca de zor, niște oase. Nu mă uit prea mult în jur și sar în apa care trecea pe acolo dar … este ulei. Puțin mai departe, era un Robot care se scaldă în râul de ulei, pentru a-și unge încheieturile….
Ies repede din râu, plin de ulei ca în ucenicia mea prin fabrică și fug… fug, urmărit de unii Roboți care încearcă să mă vâneze în fel și chip. Încerc să scap. Se pare că nu am sanse…. Alerg în continuare și văd alți oameni, patrupezi… Mă îngrozesc și continui cursa…. până cad în gol și simt o mână puternică care mă trage într-un fel de scorbură, dar nu de copac… Lesin, pentru prima oară în viața mea….
………………………………………………………………………………………………………………
Îmi ridic privirea și văd un bătrânel care scrie cu o peniță, la flacăra unei lumânări. Mișcările mele îi atrag atenția:
– Te-ai trezit.
– Da… Unde sunt?