Arhive etichetă: om

Viața ca o moarte

A ne trăi viața, înseamnă o veșnică luptă cu tot ceea ce ne înconjoară. Din momentul apariției noastre pe lume, trebuie să facem tot posibilul pentru a ne găsi și noi, un loc, în mediul în care ne-am trezit!

Invidia este mereu prezentă, chiar dacă este dușmanul nostru. Fie că suntem mici, fie că suntem mari, nu vom scăpa niciodată de acest sentiment. Unii părinți sunt invidioși pe alți copii, pe alte situații, fie ele financiare sau familiale.

Omul, doar atunci când ajunge la adevărata maturitate descoperă răutatea celor din jur. Niciodată nu-i vom mulțumi pe toți cei din jurul nostru, de aceea, cel mai important pentru noi, este propriul nostru „personaj”. Nu treburi să avem chipul trist, de parcă am lucra la pompe funebre și să fim veseli, bucuroși pentru fiecare zi pe care o trăim. Fiecare noua zi, poate însemna o schimbare în bine, a fiecăruia.

Uneori uităm să ne trăim viața, fiind preocupați de necazurile din trecut și luptând pentru un viitor mai bun, uitând de fapt, să trăim în prezent.

Pe lângă invidia celor din jur, vom fi mereu agasați de bârfele din jur, de răutatea oamenilor și mai ales de bucuriile acestora, mascate sau nu, atunci când nouă ne merge rău sau avem anumite neplăceri.

Ambiția profesională a unor oameni este fără margini, fiind pregătiți, la figurat,  să „calce peste cadavre”. Noi nu trebuie să ne gândim la propriile servicii funerare, din contră, trebuie să renaștem din propriile supărări, deznădejdii, tristeți și să ascedem spre lumea cea dreaptă, a celor buni. Se spune că bunătatea nu are ce căuta în viața de acum, dar prin răutate distrugem ceea ce este bun, construit cu migală, de cei din trecutul nostru.

Cu mulți ani în urmă, vecinul venea să te ajute, nechemat, pentru ca împreună să realizați lucruri utile. Acum, același vecin, nu te mai cunoaște și este invidios pe ceea ce ai obținut.  Uneori, oamenii se bucură mai mult de răul cuiva, decât de propriul său bine.

Oare vom reuși să trăim în pace sufletească și în înțelegere, laolaltă, noi cu cei din jurul nostru și ei între ei?

Speranța moare ultima iar viața fiecăruia este așa cum și-o construiește și o modelează, în funcție de propriile sentimente, gânduri și fapte.

De ce să distrugem un lucru realizat de altcineva, doar pentru că noi nu am putut face acel ceva?

Mass-medie insistă în ultimii ani, cu prezentarea evenimentelor negative din viață, acordând foarte puțin timp, reușitelor și a oamenilor de valoare.

În viață ai și bune și rele, dar este propria noastrăviață!

Noi luptăm nonstop ca să reușim în viață, muncim mult pentru a avea beneficii materiale, pe care apoi le cheltuim pentru sănătatea noastră pe care am neglijat-o.

De ce să avem o viață ca… și să nu fim ca…

Trebuie să privim spre răutate, ca la ceva existent, dar neglijabil. Bunătatea noastră se reflectă în binele celor din jur, care odată și odată, vor descoperi adevăratele valori ale existenței lor umane. Fiecare zi trebuie trăită la maxim, ca și cum ar fi ultima…

OMUL DE VALoare

Aurul este tot mai greu de găsit, având un preţ conform valorii pe care o deține.

Diamantele sunt la fel de valoroase, fie şlefuite…. fie neşlefuite.

Omul în schimb, este uşor de găsit.

Mai ales cel care apare în momentele grele din viaţa celor din jur, doar pentru a se bucura de nereuşitele/necazurile acestuia.

În timp descoperim că ceea ce ne lipseşte cel mai mult, este omul. Dar nu orice om, ci OMUL ADEVĂRAT.

Acesta nu apare în public, suferă alături de cei trişti, plânge alături de nefericiţi, îi ajută pe cei neajutoraţi şi prezenţa lui este un adevărat moment de aur şi bine-CUVÂNTare pentru cei din jur.

Omul care să sprijine şi să fie loial omeniei, este greu de găsit, fiind un lucru cu adevărat valoros.

Fiecare dintre noi credem că suntem buni, sau măcar majoritatea, dar când ne privim critic, descoperim că mai avem multe de remediat…

Dacă în suflet ne dorim bunătate, acest lucru se va revărsa ca un râu asupra comportamentului nostru, devenind încet-încet, luați de valul vieţii, câte un OM DE VALOARE!

Bunătatea noastră trebuie să fie o monedă de schimb pentru răutăţile celor din jur.

Prea multă bunătate nu strică, dar poate trimite anumite persoane, măcar spre o anumită stare de meditaţie….

ADMI®aţia

De multe ori admirăm anumite persoane, ori fapte sau lucruri, fără vreun motiv ascuns, doar datorită faptului că ne place, sau ne încântă.

Admiraţia pentru oamenii meritoși, care sunt apreciaţi pentru valoarea lor, este BINEvenită.

Însă din păcate, tot mai des descoperim admiraţia oamenilor îndreptată spre anumiţi semeni, a căror valoare se numără doar prin multitudinea de bunuri deţinute.

Sunt persoane care nu pot spune o frază corectă în limba română dar sunt importanţi! Au bani, au valoare….

Mai exact, lumea începe să aibă admiraţie, nu pentru ceea ce gândeşte sau face un om, ci pentru ceea ce are! De fapt se admiră banii, bunurile, bogăţia…. viața materială.

Omul nu este nemuritor. Când părăseşte această lume, nu va lua cu el bogăţiile adunate, acesta lasă în urmă doar sentimente și gânduri, ale celor care l-au cunoscut.

Omul nu va pleca din această lume, admirat pentru bogăţii, ci doar apreciat pentru ceea ce a făcut şi a lăsat în inimile şi sufletele celor rămaşi.

Noi oamenii trebuie să ne admirăm semenii, dar nu pentru ceea ce deţin, ci pentru ceea ce fac, pentru caracterul, integritatea şi realizările lor profesionale.

Nu trebuie să-l admirăm pe X, că are o maşină ultimul răcnet, sau pe Z că are cea mai frumoasă prietenă, sau pe Y pentru că mi-a dat un cadou frumos….

Aprecierea şi admiraţia merg alături, şi sunt împreună cu sufletul şi inima, cele care reprezintă de fapt cartea noastră de vizită.

Să admirăm bunătatea, calitatea, adevărul şi să ne apreciem prietenii, pe cei din jur, la adevărata lor valoare!

Între trecut şi prezent

Trecut … prezent …. sunt două perioade existenţiale ale omului….

Nu vreau să fac o comparaţie între aceste timpuri, trecute sau prezente în contextul existenţei politice, mă refer doar pe planul evolutiv, sau nu, al omului.

În trecut, omul de „alături” venea imediat să te ajute când aveai nevoie, în prezent, se bucură că ai probleme şi chiar te „ajută” să le ai în continuare.

Deunăzi, fiind în autobuz, am asistat la o discuţie între patru băieţi, de clasa a VI-a. M-am chinuit mult, să înţeleg ce vorbesc, mai ales că tonul era unul ridicat. Cu greu mi-am dat seama că vorbesc în dulcea limbă românească, dar cu multe greşeli de exprimare, dezacorduri…

Înainte, oamenii „mari” îi corectau, acum nu au curajul pentru că nu se ştie niciodată ce repercursiuni sunt. Acum este la modă limba românească, care să aibă un dicţionar de traducere, în aceeaşi limbă românească….

Acum jumătate din viaţă muncim să strângem averi, apoi restul vieţii ne chinuim să învestim averile, în sănătatea pe care am neglijat-o….

În trecut ne bucuram de ceea ce aveam, ce obţineam, acum suntem prea obosiţi pentru a ne relaxa, bucura şi uneori, chiar să şi gândim….

Bucuria devine un „cadou”, căci apare rar, iar melancolia, tristeţea şi rutina sunt la locul lor…

Noi trebuie să ne şlefuim prezentul pentru a ne putea bucura de viitor.

Fiecare dintre noi, ne naştem cu un har, pe care-l cultivăm sau îl ignorăm în viaţă, fapt care ne afectează viitorul.

Trebuie să ştim ce vrem şi să obţinem acele lucruri în cursul vieţii, dar nu călcând peste „cadavre”, ci prin propriile noastre valori.

Fiecare om are o valoare, dar trebuie să ştie cum să o folosească şi să nu se piardă în neantul dejnădejdiei.

Trebuie să credem în noi, să luptăm pentru a reuşi!

Cei de lângă noi

    Cei de lângă noi, voit sau nu, ne înfluenţează destinul şi implicit viaţa. Noi primim mereu sfaturi, indicaţii, sau pur și simplu îi auzim pe cei de lângă noi şi automat începem să gândim, uneori mecanic, în urma acestor mesajelor primite.

    Noi nu ne dăm seama chiar de la început dacă este bine sau rău, urmând să aflăm „sentința” pe parcurs. Ceea ce conștientizăm în timp este că de fapt, noi trebuie să ştim unde să căutăm când dorim anumite informații.

    Un prieten de-al meu îşi căuta de zor o fostă colegă de liceu, devenită între timp profesoară. La liceul unde ştia că se află, o amică a lui l-a informat că-şi terminase contractul. Apelase la ajutorul prietenelor surorii lui, care era și ea profesoară pentru a o găsi dar fără rezultate pozitive. Când a devenit conştient că nu are sanșe, a aflat cu stupoare, în mod cu totul accidental dar poate predestinat, că aceasta era colegă la şcoala unde preda chiar sora lui… Câteodată căutăm prea departe ceea ce de fapt este aproape. În mod inevitabil, oamenii sunt înfluenţaţi de multe întîmplări, evenimente și momente pe parcursul vieţii.

    La o înmormântare a unei vecine, ginerele decedatei le-a spus locatarilor că dacă tot nu o cunoşteau, nu era necesar ca ei să meargă la înmormântare. Dar oare există cineva care să cunoască la perfecție pe altcineva? Nu este de ajuns ca persoanele să se afle lângă noi pentru a considera că știm totul despre ele. Adevărul este că nici noi nu ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine.

   Fiecare om poate fi o persoană dură dar emotivă, vicleană dar permisivă, ageră și iubitoare. Important este să ne cunoaștem și să descoperim mirajul vieții și a prieteniei.

    Prietenia nu se caută, ea apare instantaneu când știe că are toate condițiile asigurate…

    Privește-i pe cei de lângă tine, gândește cu inima și acționează cu sufletul!

Jurnal de pandemie

Încep să număr zilele de când stau acasă. Când citisem “Doi ani de vacanță” scrisă de Jules Verne, mi-am dorit să am și eu o vacanță lungă, dacă nu doi ani, măcar două luni. Mi s-a îndeplinit! Probabil mulți și-au dorit!

Am vrut să am timp pentru familie. Avem toți dar parcă am nimerit în altă familie.

Începutul este greu. Mi-am spus că voi scrie un jurnal dar am tot amânat, din lipsă de timp, de chef…

Prima zi am constatat cu adevărat că am doi copii. Fiecare țipa în stilul său. La servici aveam un zgomot constant, dar aici, tonalitatea și distanța propagării sunetului erau variate. După câteva ore am aflat că am vecini harnici. Au intrat în acțiune bormașinile și ciocanele.

Eram atât de agitat că-mi venea să bat pe cineva. Soția mea m-a trimis la cumpărături. Mi-a dat un caiet cu lista de produse necesare. M-am bucurat că pot ieși dar nu am făcut primul pas că m-au prins de picior. Copilul vroia să vină cu mine iar soția mea, ca să-mi atragă atenția să-mi iau declarația pentru ieșitul în exteriorul locuinței. Era să alunec pe scări, pentru că un vecin tot arunca găleți cu apă pe jos. M-am udat doar pe fund, pentru că picasem trei scări ca pe un derdeluș dar fără sanie.

Gunoiul pe care-l luasem de acasă, s-a împrăștiat pe jos. M-am apucat de făcut curat. Mi-am pus o  mască. Vecina de deasupra noastră trece pe lângă mine și comentează că ce fel de femeie de serviciu sunt dacă nu fac curat cum trebuie. O să vorbească cu șeful scării să mă schimbe. Eu nu apuc să zic nimic. Oricum, eu sunt șeful scării…. dar nu și femeie de serviciu!

Am plecat cu greu. Pe stradă era pustiu. Fericit mă îndrept spre primul magazin. Închis. Hm! Merg spre piață. Ca la un semnal, încep să iasă pensionarii, pentru că erau în perioada lor de cumpărături. Până să ajung la piață, coada era atât de lungă, că dacă mai întârziam un pic, puteam să stau la ea, din fața blocului.

După câteva ore, m-am întors acasă. Aveam o grămadă de produse. Pe drum am văzut o mulțime de câini care-și plimbau stăpânii. Atunci mi-am adus aminte că de câteva zile, au dispărut pisicile și  câinii vagabonzi, probabil i-au adoptat cei cu suflet de…libertate.

Ajuns în apartament, soția mea începuse să despacheteze și făcuse ochii mari dar nu a spus nimic. Luasem toate verdețurile din piață, pentru că nu știam care-i mărarul. Oricum la ciorbă, se aruncă orice verdeață în apă clocotită și gata mâncarea.

Soția mea a scos cartofii. AM luat și roz și albi, că nu se știe. La fel și ceapă, roșie și albă. Ulei am luat și de soia, de floarea-soarelui, de măsline, de palmier, că deh, nu scria exact de care trebuie.

Galant, o ajutasem pe soția mea să pună mâncarea în frigider; trei tipuri de salam, două de unt, cinci de brânză. Apoi am luat dulciurile și le-am pus în cămară, alături de cele cinci pâini. Eu nu cumpăr în exces, doar ceea ce trebuie, dar și ca să fiu sigur, că este ce trebuie.

După o oră, terminasem de așezat cele cumpărate și-mi deschisesem o bere, restul baxului punându-l tot în cămară, lângă baxurile de apă și de vin.

După o săptâmână de stat în casă știam zgomotele copiilor, ale bormașinii și urmăream panica informațiilor de știri. Stăteam la televizor și mâncam, adică ronțăiam

După trei săptămâni, soția mea a decis să plece cu cei doi copii ai noștri la părinții ei, la țară. Am încurajat-o și chiar am condus-o până la gară, trecând prin trei filtre de poliție. Cred că erau singurii călători din tren. S-a simțit ca Regina Maria când călătorea cu trenul regal.

Singur acasă! Mi-am făcut provizii de băutură și dulciuri, pentru că de mâncare gătită, era plin frigiderul. Soția mea mi-a spus să am grijă să nu se strice mâncarea. Am ascultat-o. În trei zile am terminat tot ce era prin frigider, chiar și băuturile din cămară, că, deh, trebuie să alunece mâncarea.

Vorbesc seara cu ea la telefon și aud strigătele copiilor teroriști. Adică ai mei. Cu două zile în urmă, am fost și i-am scos siguranța din tabloul electric al vecinului cu bormașina, iar de atunci s-a făcut liniște. Stă pe întuneric. Cred că are impresia că i-au tăiat curentul electric pentru neplată!

Azi este a treia zi consecutivă când îmi cumpăr măncare și băutură pentru o săptămână. Până la urmă voi reuși.

M-am apucat de gătit că s-a terminat mâncarea. La început mi-am făcut omletă dar găsisem totul scrum. Plecasem pe balcon să savurez o cafea. Apoi am trecut la prăjit carne. Uneori reuseam, alteori doar o încălzeam. Mi-au ieșit bine cartofii prăjiți.

Chiar ieri făcusem un meniu complet, gătit; cartofi pai și pulpă de pui. A fost un pic de fum dar nu au mai venit pompierii. S-au obișnuit vecinii cu fmul produs de mine și n-au mai alertat autoritățile. Ieri uitasem de focul de pe aragaz pentru că fusesem să scot hainele spălate din mașina de spălat, operațiune efectuată în urmă cu o săptămână.

Am constatat că s-a defectat cântarul. Ultima oară când îl folosisem era bun, acum se dă acul peste cap. Soția mea s-a cântărit ultima oară, înainte de a pleca cu teroriștii noștri. Avea 56 de kg, aproape jumătate cât mine.

Mă duc în cămară să iau niște ronțănele. Mă sperii! Nu că nu aș avea ronțănele, dar mă chinui cu greu să intru pe ușă. O fi plouat și a intrat ușa la apă! Nu-i nimic, mă intind de pe geamul din balcon și găsesc eu ceva. Reusesc, în timp ce observ un deghizat, că se uită ciudat la mine, de pe acoperișul casei.