Arhive etichetă: om

Stresat și stresant

Stresul face parte din cotidianul vieţii.
Stres, sau stress, reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță, solicitare, tensiune.

Stresant este felul în care unii dintre persoanele din jurul nostru, concep ceea ce noi propunem, impunem.

Noi putem fi atât stresaţi cât şi stresanţi.

Puţini dintre noi, reusim să evităm cele două stări, mai ales, pe cea legată de stres.

Dacă am face o radiografie a vieţii, am descoperi că stresul face parte din noi, fiind un factor care nu ne poate lipsi…

De ce ? Datorită vieţii pe care o ducem. Agitaţia din viaţa de zi cu zi, lipsa unui anumit confort, serviciul şi problemele legate de cei de lângă noi. Mulţi oameni, pentru binele lor, devin stresanţi, împingând factorul de stres al celor din jur la maximum.

Viaţa însăşi, este un stres, pentru că trebuie să navigăm pe apele tulburi ale societăţii în care trăim. Noi, românii, avem încă probleme să ne adaptăm la anumite condiţii, la care cei de peste hotare, au reuşit, de-a lungul anilor să treacă…. Motiv pentru care, stresul este un factor important care duce la îmbolnăviri, decese şi multe alte probleme.

Trebuie să reuşim, măcar o zi pe săptămână , să uităm de probleme, să petrecem clipe plăcute, să ieşim la aer curat, să trăim în armonie cu noi şi cei din jur… E greu, dar nu imposibil!

Viaţa trebuie trăită, cât mai plăcut, util şi să încercăm, măcar noi să nu fim stresanţi, căci poate, cei din jurul nostru scapă de stres şi vom reuşi şi noi, să scăpăm de aceasta…

O viaţă fără stres, fără stresanţi, este o viaţă sănătoasă care creşte speranţa de durată a vieţii!

Doar noi, putem să ne scăpăm de stres, încercând să convingem pe cei stresanţi, că nici lor nu le este bine….

Trebuie să avem grijă de alimentaţie, de, oamenii din jurul nostru (cei cu mai multe feţe), de modalitatea de viaţă, şi nu numai….

O viaţă avem acum, şi nu trebuie să o stresăm!

Fragmente: Călătorie spre infinit

Telefonul sună intens. Întind mâna și răspund. Mă sună un subordonat care nu mai pricepea ceea ce înțelesese perfect, cu o zi înainte. Era normal, a trecut cam mult iar colegii mei din companie, reusesc mereu să bulverseze lucrurile, uneori doar din ambiție. După 30 de minute de conversație, lămurim lucrurile în același ritm cu creșterea propriei nervozități. Între timp, pe ușă își faca apariția socrii mei. Soția mea se ocupă atât de ei cât și de o ciorbă. Apare și vecina de la etajul inferior, urmată de altă vecină a ei, care se ceartă, ca de obicei. Mă simt ca la balamuc și plec la piață.
Pe drum mă întâlnesc cu persoane care au pierdut… noțiunea timpului și se opresc pe unde apucă, nu stau la cozi și se bagă în față, ori pun nenumărate întrebări care sunt fără rost.
După două ore, reusesc să revin acasă. Vecinele se decid să plece iar soția mea pregătește intens la bucătărie, diferite feluri de mâncare. Socrii vor să plece în vizită la o rudă iar eu nu am chef și soția mea se oferă să-i ducă cu mașină. După opt ore, în sfârșit sunt singur acasă, doar cu ciorba care trebuie luată de pe foc. Calm…
Soneria mă anunță că este timpul de finalizare al operațiunilor cu ciorba și iau castronul de pe foc, iar interfonul sună… Apăs butonul cu cotul și aud:
– Socrul….
În acel moment fac două mișcări: deschid ușa de la intrare și scap oala cu ciorbă. Pe covor. M-am săturat! În tip ce socrul își ia ochelarii uitați, eu adun ciorba de pe jos, după care pornesc să arunc gunoiul. Ajung la tomberon unde mă sperii de o pisică și alunec pe jos:
– Of, viața mea! De ce trăiesc pe lumea asta! Nu puteam să mă nasc într-o lume perfectă!
Mă ridic și merg spre grădina din spatele blocului unde am văzut o lumină roșie care parcă îmi dirijeazî pașii:
– Ce poate fi mai rău…. – spun și simt că încep să mă ridic… ca o pasăre ce dă disperată din aripi….

…………………………………………………………………………………………………………………

O lovitură puternică mă trezește. Mă uit în jur și sar speriat în picioare. Un Robot mă privește intens în timp ce-și strânge șuruburile de la picior. Speriat o iau la fugă și acesta scoate o armă și trage în mine.

Mă sperii și caut să mă ascund după un tomberon… inexistent. Pe jos sunt doar bucăți de fier și bolovani.
Un glonț îmi trece prin fața ochilor, trimis de alt Robot dintr-un grup mai mare…. de roboți. Unul dintre ei, ținea în lesă, un om care mesteca de zor, niște oase. Nu mă uit prea mult în jur și sar în apa care trecea pe acolo dar … este ulei. Puțin mai departe, era un Robot care se scaldă în râul de ulei, pentru a-și unge încheieturile….
Ies repede din râu, plin de ulei ca în ucenicia mea prin fabrică și fug… fug, urmărit de unii Roboți care încearcă să mă vâneze în fel și chip. Încerc să scap. Se pare că nu am sanse…. Alerg în continuare și văd alți oameni, patrupezi… Mă îngrozesc și continui cursa…. până cad în gol și simt o mână puternică care mă trage într-un fel de scorbură, dar nu de copac… Lesin, pentru prima oară în viața mea….

………………………………………………………………………………………………………………

Îmi ridic privirea și văd un bătrânel care scrie cu o peniță, la flacăra unei lumânări. Mișcările mele îi atrag atenția:
– Te-ai trezit.
– Da… Unde sunt?

Citește mai departe…

Viața ca o moarte

A ne trăi viața, înseamnă o veșnică luptă cu tot ceea ce ne înconjoară. Din momentul apariției noastre pe lume, trebuie să facem tot posibilul pentru a ne găsi și noi, un loc, în mediul în care ne-am trezit!

Invidia este mereu prezentă, chiar dacă este dușmanul nostru. Fie că suntem mici, fie că suntem mari, nu vom scăpa niciodată de acest sentiment. Unii părinți sunt invidioși pe alți copii, pe alte situații, fie ele financiare sau familiale.

Omul, doar atunci când ajunge la adevărata maturitate descoperă răutatea celor din jur. Niciodată nu-i vom mulțumi pe toți cei din jurul nostru, de aceea, cel mai important pentru noi, este propriul nostru „personaj”. Nu treburi să avem chipul trist, de parcă am lucra la pompe funebre și să fim veseli, bucuroși pentru fiecare zi pe care o trăim. Fiecare noua zi, poate însemna o schimbare în bine, a fiecăruia.

Uneori uităm să ne trăim viața, fiind preocupați de necazurile din trecut și luptând pentru un viitor mai bun, uitând de fapt, să trăim în prezent.

Pe lângă invidia celor din jur, vom fi mereu agasați de bârfele din jur, de răutatea oamenilor și mai ales de bucuriile acestora, mascate sau nu, atunci când nouă ne merge rău sau avem anumite neplăceri.

Ambiția profesională a unor oameni este fără margini, fiind pregătiți, la figurat,  să „calce peste cadavre”. Noi nu trebuie să ne gândim la propriile servicii funerare, din contră, trebuie să renaștem din propriile supărări, deznădejdii, tristeți și să ascedem spre lumea cea dreaptă, a celor buni. Se spune că bunătatea nu are ce căuta în viața de acum, dar prin răutate distrugem ceea ce este bun, construit cu migală, de cei din trecutul nostru.

Cu mulți ani în urmă, vecinul venea să te ajute, nechemat, pentru ca împreună să realizați lucruri utile. Acum, același vecin, nu te mai cunoaște și este invidios pe ceea ce ai obținut.  Uneori, oamenii se bucură mai mult de răul cuiva, decât de propriul său bine.

Oare vom reuși să trăim în pace sufletească și în înțelegere, laolaltă, noi cu cei din jurul nostru și ei între ei?

Speranța moare ultima iar viața fiecăruia este așa cum și-o construiește și o modelează, în funcție de propriile sentimente, gânduri și fapte.

De ce să distrugem un lucru realizat de altcineva, doar pentru că noi nu am putut face acel ceva?

Mass-medie insistă în ultimii ani, cu prezentarea evenimentelor negative din viață, acordând foarte puțin timp, reușitelor și a oamenilor de valoare.

În viață ai și bune și rele, dar este propria noastrăviață!

Noi luptăm nonstop ca să reușim în viață, muncim mult pentru a avea beneficii materiale, pe care apoi le cheltuim pentru sănătatea noastră pe care am neglijat-o.

De ce să avem o viață ca… și să nu fim ca…

Trebuie să privim spre răutate, ca la ceva existent, dar neglijabil. Bunătatea noastră se reflectă în binele celor din jur, care odată și odată, vor descoperi adevăratele valori ale existenței lor umane. Fiecare zi trebuie trăită la maxim, ca și cum ar fi ultima…

OMUL DE VALoare

Aurul este tot mai greu de găsit, având un preţ conform valorii pe care o deține.

Diamantele sunt la fel de valoroase, fie şlefuite…. fie neşlefuite.

Omul în schimb, este uşor de găsit.

Mai ales cel care apare în momentele grele din viaţa celor din jur, doar pentru a se bucura de nereuşitele/necazurile acestuia.

În timp descoperim că ceea ce ne lipseşte cel mai mult, este omul. Dar nu orice om, ci OMUL ADEVĂRAT.

Acesta nu apare în public, suferă alături de cei trişti, plânge alături de nefericiţi, îi ajută pe cei neajutoraţi şi prezenţa lui este un adevărat moment de aur şi bine-CUVÂNTare pentru cei din jur.

Omul care să sprijine şi să fie loial omeniei, este greu de găsit, fiind un lucru cu adevărat valoros.

Fiecare dintre noi credem că suntem buni, sau măcar majoritatea, dar când ne privim critic, descoperim că mai avem multe de remediat…

Dacă în suflet ne dorim bunătate, acest lucru se va revărsa ca un râu asupra comportamentului nostru, devenind încet-încet, luați de valul vieţii, câte un OM DE VALOARE!

Bunătatea noastră trebuie să fie o monedă de schimb pentru răutăţile celor din jur.

Prea multă bunătate nu strică, dar poate trimite anumite persoane, măcar spre o anumită stare de meditaţie….

ADMI®aţia

De multe ori admirăm anumite persoane, ori fapte sau lucruri, fără vreun motiv ascuns, doar datorită faptului că ne place, sau ne încântă.

Admiraţia pentru oamenii meritoși, care sunt apreciaţi pentru valoarea lor, este BINEvenită.

Însă din păcate, tot mai des descoperim admiraţia oamenilor îndreptată spre anumiţi semeni, a căror valoare se numără doar prin multitudinea de bunuri deţinute.

Sunt persoane care nu pot spune o frază corectă în limba română dar sunt importanţi! Au bani, au valoare….

Mai exact, lumea începe să aibă admiraţie, nu pentru ceea ce gândeşte sau face un om, ci pentru ceea ce are! De fapt se admiră banii, bunurile, bogăţia…. viața materială.

Omul nu este nemuritor. Când părăseşte această lume, nu va lua cu el bogăţiile adunate, acesta lasă în urmă doar sentimente și gânduri, ale celor care l-au cunoscut.

Omul nu va pleca din această lume, admirat pentru bogăţii, ci doar apreciat pentru ceea ce a făcut şi a lăsat în inimile şi sufletele celor rămaşi.

Noi oamenii trebuie să ne admirăm semenii, dar nu pentru ceea ce deţin, ci pentru ceea ce fac, pentru caracterul, integritatea şi realizările lor profesionale.

Nu trebuie să-l admirăm pe X, că are o maşină ultimul răcnet, sau pe Z că are cea mai frumoasă prietenă, sau pe Y pentru că mi-a dat un cadou frumos….

Aprecierea şi admiraţia merg alături, şi sunt împreună cu sufletul şi inima, cele care reprezintă de fapt cartea noastră de vizită.

Să admirăm bunătatea, calitatea, adevărul şi să ne apreciem prietenii, pe cei din jur, la adevărata lor valoare!

Între trecut şi prezent

Trecut … prezent …. sunt două perioade existenţiale ale omului….

Nu vreau să fac o comparaţie între aceste timpuri, trecute sau prezente în contextul existenţei politice, mă refer doar pe planul evolutiv, sau nu, al omului.

În trecut, omul de „alături” venea imediat să te ajute când aveai nevoie, în prezent, se bucură că ai probleme şi chiar te „ajută” să le ai în continuare.

Deunăzi, fiind în autobuz, am asistat la o discuţie între patru băieţi, de clasa a VI-a. M-am chinuit mult, să înţeleg ce vorbesc, mai ales că tonul era unul ridicat. Cu greu mi-am dat seama că vorbesc în dulcea limbă românească, dar cu multe greşeli de exprimare, dezacorduri…

Înainte, oamenii „mari” îi corectau, acum nu au curajul pentru că nu se ştie niciodată ce repercursiuni sunt. Acum este la modă limba românească, care să aibă un dicţionar de traducere, în aceeaşi limbă românească….

Acum jumătate din viaţă muncim să strângem averi, apoi restul vieţii ne chinuim să învestim averile, în sănătatea pe care am neglijat-o….

În trecut ne bucuram de ceea ce aveam, ce obţineam, acum suntem prea obosiţi pentru a ne relaxa, bucura şi uneori, chiar să şi gândim….

Bucuria devine un „cadou”, căci apare rar, iar melancolia, tristeţea şi rutina sunt la locul lor…

Noi trebuie să ne şlefuim prezentul pentru a ne putea bucura de viitor.

Fiecare dintre noi, ne naştem cu un har, pe care-l cultivăm sau îl ignorăm în viaţă, fapt care ne afectează viitorul.

Trebuie să ştim ce vrem şi să obţinem acele lucruri în cursul vieţii, dar nu călcând peste „cadavre”, ci prin propriile noastre valori.

Fiecare om are o valoare, dar trebuie să ştie cum să o folosească şi să nu se piardă în neantul dejnădejdiei.

Trebuie să credem în noi, să luptăm pentru a reuşi!