Simt o lumină puternică care mă face să deschid ochii. Mă uit cu prudenţă în jur, rotind doar ochii, fără a întoarce capul.

Cerul de deasupra mea pare să-mi transmită un mesaj. Ridic capul, lovindu-mă încet de piatra care se află sub ceafă. Observ în acelaşi timp, magnificul Soare cum îşi trimite razele călduroase către mine.

Corpul meu simte căldura, aşa cum cu puţin timp în urmă, tremurase din cauza frigului. Mă ridic încet, stând în fund și privesc cu uimire în jur.

Copacii sunt la pământ, iar lânga mine, se văd urmele lăsate de un râu al cărei ape au dispărut. Pustietatea mă înconjoară. Mă ridic încet în picioare, tremurând, exact ca un copil ce învaţă să facă primii paşi în viaţă. După primul pas, simt o durere ascuţită. Oftez. Mai fac un pas şi parcă aş pluti.

Mă aşez cu greu, pe trunchiul unui copac. Şed şi gândesc. Mă ridic din nou şi pornesc spre o destinaţie necunoscută. Soarele pare să-mi orienteze direcţia, conform razelor pe care mi le trimite cu dărnicie. Mai fac un pas şi privesc în urmă. Privirile mi se pierd în gol.

Tremur, dar nu de frig. Teama mă cuprinde. Încerc să descopăr dacă tot ceea ce se întâmplă este doar un simplu vis… Nu, nu este.

Realitatea mă înconjoară Piciorul mă doare, sufletul plânge iar în inimă, simt cuţitul nemilos al vieţii mele dezorganizate.

O pornesc hotărât spre destinaţia mea finală. Simt că am ceva în mână. Deschid pumnul şi văd o poză îndoită. Privesc spre acel ghemotic de hârtie și mă opresc. Picioarele refuză să facă următorii pași.

Privesc spre mâna mea dreaptă, spre poza îndoită. Din aceasta, îmi zâmbeşc chipurile drăgălașe și fericite ale soţiei mele şi al copiilor noștri. Oftez şi-mi şterg o lacrimă. Ei sunt adevăratele valori şi realizări din viaţa mea. Cum am putut să-i neglijez! O să mă întorc la ei şi voi fi reprimit cu bucurie în sânul lor. Sunt conştient de aceasta!

Se aude un zgomot, o vijelie, o furtună dar nimic nu-mi modifică starea în care mă aflu. Eu sunt acel eu care trebuie să-mi urmez destinul.

În faţa mea apare imaginea unui oraş îndepărtat. Mă așez repede pe un bolovan şi încep să observ agitaţia din îndepărtare. Este clar, sunt viu! Există oameni! Unde există oameni, sunt şi suflete.

Mă opresc pentru o clipă şi reflectez. Gândurile mele se adună.

Toată viaţa am contestat existenţa divină şi acum în timp ce meditez, cuvintele ies de la sine:

• Oare chiar nu există Dumnezeu?!

Spunând aceste cuvinte, privesc fotografia din palmă, oamenii din depărtare, soarele strălucitor, râul care curge încetişor în jur….

SFÂRŞIT (ÎNCEPUT)

Pentru alte creații Cluc Lucruan Cristian, clic aici.