Arhive etichetă: fata

Fragmente

Fragmente – În orașul fără gară

Lasă un comentariu

Florian coboară din mașina pe care o parchează cu atenție, evitând să lovească un bărbat care se plimba prin zonă, cu o sticlă în mână. Florian își aranjează ochelarii pe nas, oftează și o pornește agale spre intrarea în hotel. Își aduce aminte că bagajele i-au rămas în mașină, dar renunță să se întoarcă, dornic de a face o baie fierbinte.

Trece pe la recepție și-și ridică cheia. Ezită să anunță că-și prelungește șederea și merge la lift. Constată că se adună mai mulți clienți ai hotelului în fața ușii, astfel că se decide să urce pe scări cele trei etaje.

Pe drum se intersectează cu femeia de servici, o blondă platinată care-i zâmbește. Florian face o grimasă care trebuia să fie un zâmbet și ajunge în fața ușii camerei, o deschide și intră grăbit, de parcă ar fi fost urmărit de cineva.

După zece minute, Florian se simțea relaxat și pregătit să-și petreacă în mod plăcut, câteva zile după experiența stresantă din delegația în care se afla.

Se îndreaptă spre frigider, dar renunță să deschidă ușa și merge să se îmbrace pentru a ieși în orășelul care-l găzduise în ultima săptămână.

…

Agitația din holul hotelului este una specifică zilelelor de week-end. Florian ezită să se deplaseze spre recepție pentru a evita mulțimea și ca să nu piardă timpul prețios de care mai dispunea. Mereu este presat de timpul nemilos, care trece în grabă și-i influențează starea.

Florian iese din hotel și privește spre parcare. Renunță să-și ia mașina și pornește pe jos, spre stația de taxiuri. Nu-și mai aduce aminte de direcția corectă a stației, pentru că începe să se întunece. După câțiva pași, Florian vede un taxi și-i face semn. Avea culoarea verde pe turelă, semn că mașina era disponibilă.

Taxiul face o întoarcere spectaculoasă și oprește în fața lui Florian. Acesta se urcă pe bancheta din spate și spune:

  • Aș vrea la un bar de noapte, restaurant… Ce-mi recomandați?
  • Avem un restaurant pentru persoane mai sofisticate și un club pentru persoanele dornice ca să petreacă.
  • Hm… Hm… Mi-e foame, dar vreau să și dansez, să petrec….
  • La club găsiți și fete dornice de petrecere.
  • Atunci, club să fie – spune fericit Florian.
  • Lângă club este și un restaurant mai mic, care este deschis și noaptea.
  • Perfect! Pot servi masa, apoi să mă distrez! – zice fericit Florian gata de a porni într-o aventură relaxantă.

…

Muzica se aude încet dar suficient pentru ca Florian să lovească ritmul cu cuțitul, în paharul de pe masă. Chelnerița îi zâmbește, în timp ce-i toarnă vinul în pahar. În timp ce o privește, Florian rămâne cu ochii ațintiți spre masa aflată în cealaltă parte a micului ring de dans. Începe să gândească cu voce tare și tresare.

  • O să zică lumea că sunt nebun, dar tare frumoasă este blonda cu rochie roșie!
  • Ați spus ceva? – întreabă chelnerița care revine la masă, cu comanda de mâncare.
  • Doar remarcam ce frumos este aici!
  • Nu sunteți din oraș?
  • Nu.
  • Poftă bună și să vă distrați. Avem un parc frumos și un muzeu al culturii.
  • Da… O să văd cum mă organizez în următoarele zile. Mulțumesc – răspunde Florian, în timp ce atacă friptura fierbinte.

…

Muzica lentă îl ademenește pe Florian care se decidă să renunțe la club și se îndreaptă spre masa care-i atrăsese privirea din primele clipe petrecute în restaurant. Femeia blondă, îmbrăcată într-o rochie roșie vaporoasă, nu-i aruncase nici măcar o privire, dar el simțea că și ea ar fi vrut să-l cunoască.

După cățiva pași, se intersectează cu colega fetei blonde, o brunetă care-l abordează:

  • Dansezi?
  • De ce nu?! Pemiți să te invit pe valurile dansului?
  • Cu drag! – răspunde bruneta care merge înainte, spre micul ring de dans.

Florian aruncă o privire scurtă spre masa blondinei și păsește alături de prietena acesteia pe platoul de dans. Bruneta își pune mâinile pe umerii bărbatului, împreunându-le. Florian o prinde de mijloc și lasă corpul să se miște în ritm de blues.

Melodia se termină, iar bruneta îl atrage pe Florian spre masa ei:

  • Hai să-mi cunoști părinții și prietenii.
  • Da… cu drag… – bucuros de oportunitatea pe care a găsit-o.

…

Luna se ascunde pentru câteva clipe, ca și cum ar fugi din jurul pajiștei pe care se plimbă Florian și fata cea brunetă. În spatele lor, se află părinții fetei, fratele ei și cumnata. Florian rămâne visător și se gândește că femeia care-i plăcuse nu este disponibilă, find căsătorită. Totuși, aceasta nu părea fericită, iar el spera la ceva, care-i zgândărea inima.

Fata cu rochia albă se oprește, privindu-l în ochi pe Florian:

  • Mă conduci până acasă?
  • Da… de ce nu… – răspunde Florian, conștient că astfel va afla unde locuiește atât ea cât și familia ei. Dar nu am mașină.
  • Nu-i problemă, noi suntem cu mașina.
  • Dar sunteți cinci, eu nu încap!
  • O să mai chemăm o mașină. Noi avem șoferi, căci nu prea ne place acest tip de condus.
  • Nu?
  • Preferăm să conducem oamenii, nu mașinile. Omul are sentimente și prin ceea ce face, îi ajută pe semenii săi.
  • Da, așa e… – spune Florian care aude claxonul unei mașini.
  • Hai, că au venit mașinile!
  • Bine, Pira, mergem!

Cei doi se îndreaptă spre mașina din care le face semn tatăl Pirei. Florian urcă alături de de Pira și părinții ei, într-o mașină de culoare neagră, care pornește urmând mașina roșie din fața lor, în care se aflau blonda cu rochie roșie și soțul ei, fratele Pirei.

Citește mai departe….

Fragmente

Fragmente – Azi poate fi ultima noastră zi

Lasă un comentariu

Ochii mi s-au deschis. Privesc în jur. Este o cameră mică în care se află doar un dulăpior mic și alb. Stau în pat. Vreau să-mi mişc mâna dar nu pot. Întorc capul şi văd că sunt legat la mâini. Mă uit la picioare. Şi ele sunt legate.  Stau şi mă gândesc ce caut acolo. Apoi mă întreb cine sunt. Nu-mi amintesc nimic… nici trecutul, nici prezentul. Mă bucur totuși că pot gândi.

 Se deschide uşa şi apare un bărbat în vârstă, într-un halat impecabil de curat. Se uită la mine şi-mi zice:

  • Te- ai trezit? Trebuie să dormi ca să-ţi revii – şi scoate o seringă din buzunar, al cărui conţinut mi-l injectează fără a mă putea opune în vreun fel anume.

Eu simt cum mă apucă o moleşeală şi o stare de amorţeală, adormind din nou.

Încerc din nou să mă ridic. Nu pot. Îmi amintesc brusc anumite frânturi din trecut, sau poate este doar un film? Sau un vis?

Eram la o masă cu un tânăr înalt şi slab. Mâncam… cred că spanac. Era după un concurs cu 10 probe în care  nimeni nu reuşea să treacă de ele. Prima probă era cu niște imagini, cu oameni pe un ecran şi trebuiau puși într-o ordine logică… Nu mai ţin minte ce ordine, ce logică…

Îmi aduc aminte de imaginile a două fete, iar una dintre ele arăta cu degetul numărul 1 iar cealaltă cifra zero. Ştiu că le-am pus într-o ordine şi i-am dat biletul colegului din stânga mea. Apoi venise un bărbat care-l lăudase pe acesta şi el fericit înfuleca efectiv spanacul. Apoi o voce şoptea, în spatele colegului, din stânga lui :

  • Nu este bine să minţi şi să furi ideile altuia…

Atât îmi aduc aminte. Ceva… departe de mine mă îndemna să persist în încercările de a-mi aminti de mine. Dacă doctorul mă întreba cine sunt şi nu puteam să-i spun, rămâneam pe veci aici… unde sunt. Dacă fac pe mutul sau pe paralizatul, am aceleași sanse.

      Brusc mi-am adus aminte că alergam cu o fată ca să dăm un telefon. Am văzut un magazin cu bancomat. Ne-am oprit și ea a scos o surubelniţă și încerca să deschidă ușa de la intrarea în magazin, din zona bancomatului, ca să intrăm înăuntru.

Între timp apăruseră două femei în vârstă, îmbrăcate în hainele de plecare spre casă, la geamul magazinului.

Acolo era şi o tânără slăbuţă cu o bluză albă şi fustă scurta roşie. Mă duc eu la uşă, îi rog să ne lase să dăm telefon. Spun că avem o probemă, fata a fost răpită … sau ceva de genul.., le explic,. Femeile îmi fac semn și mă trimit să vorbesc la microfonul de la uşă…

Tânăra slăbuță sună pe cineva, pe telefonul fix, ne lasă să intrăm şi fata care mă însoțea oferă explicaţii, la același telefon. Mulţumesc femeilor şi plecăm.

Pe drum îi spun fetei să se ascunde şi eu merg mai departe.. Caut ceva.

Apoi mă opresc și stau pe o stradă laterală, mai întunecată, iar din spatele unei porţi mă privesc nişte femei.

Aştept un autobuz… Văd printre case acel autobuz… cred că este 09 după cum vine, spre stație. Alerg după autobuz, dar nu-mi amintesc dacă l-am prins.

Apare din nou bărbatul cu halatul alb, impecabil de curat. Închid ochii şi nu-i deschid simţind cum îmi dă injecţia, după care adorm din nou.

Deschid ochii din nou. Oare a câta oară?

Încerc să descopăr noi amintiri. Parcă îl văd pe colegul ce câştigase ceva, la o masă cu un bărbat elegant, în costum, alături de o domnişoară cu o rochie roz. Bărbatul în costum îi spusese:

  • Trebuie să ai grijă să nu ajungem la spital. Nici eu nici tu. Oricine din familie ajunge acolo, va pieri.

După ce spune aceste lucruri începe să vorbească la telefonul mobil. Tânărul şi fata se ridică şi pleacă pe ascuns. Când să comande mâncarea, omul în costum descoperă că este singur. Eu parcă merg după ei… sau nu…

Parcă sunt la un spital. Încerc şi eu să mănânc ceva de pe hârtie dar o altă pacientă le strânge. Îşi cere scuze că a repezit o altă fată dar aceea părea încrezută şi mironoşiţă. Se urcă pe pat şi scoate becurile din lampă. Se face întuneric. Taie sfoara de la piciorul unui bărbat şi acesta fuge. Se aude gălăgie.

Este amintire sau coşmar datorită faptului că sunt la spital? Trebuie să aflu cumva. Să plec…

Citește mai departe…

Fragmente

Fragmente – Fiecare vede ce crede….

Lasă un comentariu

O dimineaţă însorită îşi face apariţia, după mai multe zile ploioase, în micul orăsel de lângă poalele muntelui. Razele soarelui îl trezesc pe bărbatul, care cu greu reuşise să adoarmă în aceea noapte. Vecinii din casa de alături țineau petreceri dese iar zgomotele și muzica mult prea tare îl deranjau.

Bărbatul era neliniștit și din cauza problemelor medicale ale tatălui său. Mama lui, de asemenea, era îngrijorată și retrasă în propria ei cochilie. Încercau să evite pe cât posibil contactul cu vecina cea bătrână din casa de peste drum, care vroia să afle noutăți doar pentru a avea ce bârfi alături de prietenele ei.

Televizorul pornește conform programării din seara precedentă. Bărbatul privește spre tavan și începe să se gândească la viaţa lui, una plină de probleme. După câteva minute de meditație, el a considerat că tot ceea ce există pentru sine, este doar un chin şi nimic din ceea ce ar fi bun, nu este și pentru el.

În acel moment se aude din nou gălăgie, dar de această dată de la vecina de vizavi, care pe lângă faptul că bârfea non-stop, reușea ca prin fiecare cuvânt al ei să rănească psihic pe cineva.

Ceasul cu cuc începe să anunțe ora. Bărbatul se uită la ora afișată pe telefonul personal şi pornește grăbit spre baie pentru a se pregăti să plece spre spital. Trebuia să se întâlnească cu mama lui și alături de ea, să poarte o discuție cu doamna doctor.

Taxiul se strecoară cu greu, pe drumul aglomerat nu atât din cauza traficului cât mai mult datorită indisciplinei pietonilor în traversare. După o călătorie care a durat aproape dublu față de o zi obișnuită, bărbatul coboară din taxi, la poarta principală a spitalului. Achită cursa și o pornește grăbit spre interiorul clădirii.

În spital era o agitație imensă deşi nu era oră de vizită. Cu greu, bărbatul reusește să ajungă la uşa cabinetului medical. Ajuns la ușă, aruncă o privire pe afisul cu programul doctoriței, iar când să bată la uşă, aceasta se deschise și el își vede mama așezată pe un  scaun, aşteptând să apară şi celelalte persoane. Ea-l vede și-i face semn să intre, lucru pe care el îl execută în mare grabă.

Bărbatul se așează lângă persoana care-i era dragă, cea care i-a dat viaţă. Între timp, din interiorul cabinetului apare o doctoriţă elegantă, de vârstă medie, zâmbitoare :

  • Bună Călin ! Ce mai faci ?
  • Bine…. aşa și așa…. – spune bărbatul încercând să-și amintească de unde o cunoaşte pe distinsa doctoriţă.
  • Deci domnul, soţul dvs., trebuie dus neapărat la un tratament la mare. Câteva zile îi vor fi mai mult decât benefice şi vor ajuta la însănătoşire. El nu are nevoie de un  pumn de medicamente ci doar de aerul şi briza mării.
  • Da, dar este greu de deplasat….e paralizat de 20 de ani – spuse mama lui Călin.
  • Ştiu. Am vorbit la sediu și va veni salvarea să-l transporte până acolo. În ambulanţă mai poate merge o persoană – spuse doctorița privind spre Călin și mama acestuia.
  • O să merg eu – spune femeia. Dar unde vom locui?
  • O să staţi amândoi la o clinică. Nu necesită învestiţii, doar că trebuie să aveţi grijă de dânsul, neavând mult personal acolo.
  • Asta nu-i o problemă pentru că de 30 de ani îl tot îngrijesc….
  • Deci în concluzie, mâine dimineaţă o să fie plecarea. Mergeţi amândoi?
  • Fiul meu este la curs  unde învaţă ceva despre… spune el mai bine!
  • Studiez tehnologia informaticii, o să lucrez în domeniul cercetării. Trebuie să plec două zile la o tabără, pentru o prezentare şi apoi voi merge la mare. Găsesc eu un loc la un hotel – spuse Călin.
  • Deci totul este rezolvat și va fi bine! Dimineaţă vă astept aici la spital, doamnă, pentru a pleca împreună cu pacientul la clinică.
  • Mulţumesc! Plicul acesta este pentru dvs.! – spune mama lui Călin scoțând un plic din poșeta ei neagră.
  • Doamnă! Eu primesc salariu…

Citește mai departe….

Din viata

PRIMul pas

Lasă un comentariu

După o perioadă mai îndelungată, am plecat şi eu, într-o zi liberă să rezolv probleme personale prin oraş.

Ca un cetăţean onest, mi-am cumpărat un abonament de o zi, pe toate mijloacele de transport local.

Primul pas, înseamna mereu o apropiere de realizare! În urmă cu câteva zile, un prieten îşi cumpărase acelaşi abonament la orele 6,30 dimineaţa, iar după orele 9,00 abonamentul expirase, pe motivul grevei generale şi spontane a angajaţilor de la firma de transport în comun…. Păcat că abonamentul nu era valabil şi pe taxi….

Oricum, fericit, aştept autobuzul. Primul autobuz sosit în staţie, nu avea traseul satisfăcător şi decid să-l aştept pe următorul.

Minunea de şofer de pe autobuz, închidea uşa în nas unor călători ce alergaseră până la mijlocul de transport. Acesta îi salută, demarând…. Deh, cum nu există pădure fără uscături, nu exiştă doar şoferi care să aibă calitatea de „oameni”!

În fine, autobuzul în care m-am urcat, avea un şofer de nota zece! Acesta fiind chiar pe cale să plece, a asteptat să urce o bătrânică, precum şi o fată frumoasă care probabil mergea la un magazin după haine, deoarece era mult prea… sumar îmbrăcată (probabil nu mai avea haine).

Fata frumoasă, s-a asezat pe un scaun, etalând decolteul, spre disperarea altor fete din zonă… Abia atunci am descoperit că există decolteu, decolteu şi … deloc.

Totul a fost scurt, deoarece o frână bruscă, a făcut ca tânărul ce stătea faţă în faţă cu fată, să aterizeze cu nasul în zona la care se holbase înainte…. După scuzele de rigoare, zâmbetele fetei, vuietele călătorilor, drumul continuă…

Locul de lângă fată se eliberează la prima staţie, dar imediat este ocupat de alt bărbat, deşi erau destule locuri mai comode și libere în autobuz. După câteva staţii, coboară şi acesta, iar locul lăsat liber este imediat ocupat de alt tânăr… de parca era lipici în acel loc ….

Între timp, observ o femeie ce urcă grăbită şi ocupă un loc, pe margine, blocând şi locul de alături. După cinci secunde se ridică şi coboară la prima staţie. Locul ei e ocupat de un bărbat. Acesta repetă „figura”, coborând şi el, la prima staţie după ce urcase…

Încep să-mi fac gânduri… chiar aşa de ciudată devine lumea….

Trebuie să mă adaptez, ori să nu mai călătoresc cu autobuzul! În acel moment, unii călători, încep să „fugă” în faţă lângă şofer…. datorită unei noi frâne bruşte! Privind pe geam, am descoperit misterul acestei acţiuni, în mijlocul drumului, erau două doamne care mergeau, se opreau, vorbea, iar mergeau…. dând impresia că sunt la piaţă, nu la trecerea de pietoni.

Reuşesc să ajung la destinaţie şi pornesc spre birourile Primăriei. De câte ori am avut o cerere sau o sugestie din partea blocului, răspunsul stimabililor era unul negativ. Mereu găseau un motiv să facă ceva… Deh… aşa e cu PRIMArul  şi ai lui…. Ca şi cu păsările: înainte de alegeri îţi mănâncă din palmă, ca odată ajunşi „sus” să-şi facă „nevoile” pe tine….

Poate odată se va schimba totul. iar oamenii vor fi mai conştienţi…. Când nu ne va păsa doar de noi înșine.

Pădure fără uscături nu există…. dar parcă, aceste uscături se înmulţesc ca ciupercile după ploaie!

Când vom descoperi că adevărata valoare a omului este caracterul, sufletul, nu „fizicul” sau puterea, departe vom ajunge!

Fiecare dintre noi, trebuie să facă acel prim pas important…. Aşa cum am învăţat să mergem pe picioare, să mâncăm…. tot aşa trebuie să învăţăm să trăim ….

Din viata

Fețele omului

Lasă un comentariu

     „Aşa m-am săturat de România” auzim deseori în jurul nostru. Dar nu este adevărat, ne-am săturat doar de cei care au făcut România să fie aşa….

   Ne dorim mult scăpăm de unele persoane care nu au o logică în ceea ce fac și ne influențează în mod negativ, atât gândirea cât și modul nostru de acțiune în viață.. Inevitabil, parcă aceştia tot insistă, prin anumită conjunctură sau diferite situaţii să revină în peisajul nostru. Sunt acei oameni care nu pot trăi, nu pot exista doar dacă se folosesc de alte persoane.

     Atunci când vedem o persoană care „biciuieşte” pe cei din jur, este nesimţit şi fără caracter, suntem conştienţi că nu se mai poate face nimic. Dar aceeaşi persoană, merge la biserică şi culmea se crede om bun… Care-i faţa lui adevărată? Cred că nici acesta nu știe….

    Caracterul omului ține mult de educație și de constiință. Sufletul nu poate fi diferit, în funcție de anumite ocazii sau persoane. Un om bun nu poate fi rău și nici invers.

    Noi nu trebuie să-i judecăm pe cei din jurul nostru, să nu-i bârfim și să-i luăm așa cum sunt și să încercăm să trăim alături de ei, precum ființele care gândesc.

   În acest caz adaptabilitatea este o caracteristică care trebuie exploatată la maxim.

    Dacă totul ar fi frumos în viața noastră atunci nu am simți că trăim, am considera că suntem deja în Rai, unde totul este așa cum ne dorim!