Arhive etichetă: Cluc Lucrian

Fragmente

Fragmente – În orașul fără gară

Lasă un comentariu

Florian coboară din mașina pe care o parchează cu atenție, evitând să lovească un bărbat care se plimba prin zonă, cu o sticlă în mână. Florian își aranjează ochelarii pe nas, oftează și o pornește agale spre intrarea în hotel. Își aduce aminte că bagajele i-au rămas în mașină, dar renunță să se întoarcă, dornic de a face o baie fierbinte.

Trece pe la recepție și-și ridică cheia. Ezită să anunță că-și prelungește șederea și merge la lift. Constată că se adună mai mulți clienți ai hotelului în fața ușii, astfel că se decide să urce pe scări cele trei etaje.

Pe drum se intersectează cu femeia de servici, o blondă platinată care-i zâmbește. Florian face o grimasă care trebuia să fie un zâmbet și ajunge în fața ușii camerei, o deschide și intră grăbit, de parcă ar fi fost urmărit de cineva.

După zece minute, Florian se simțea relaxat și pregătit să-și petreacă în mod plăcut, câteva zile după experiența stresantă din delegația în care se afla.

Se îndreaptă spre frigider, dar renunță să deschidă ușa și merge să se îmbrace pentru a ieși în orășelul care-l găzduise în ultima săptămână.

…

Agitația din holul hotelului este una specifică zilelelor de week-end. Florian ezită să se deplaseze spre recepție pentru a evita mulțimea și ca să nu piardă timpul prețios de care mai dispunea. Mereu este presat de timpul nemilos, care trece în grabă și-i influențează starea.

Florian iese din hotel și privește spre parcare. Renunță să-și ia mașina și pornește pe jos, spre stația de taxiuri. Nu-și mai aduce aminte de direcția corectă a stației, pentru că începe să se întunece. După câțiva pași, Florian vede un taxi și-i face semn. Avea culoarea verde pe turelă, semn că mașina era disponibilă.

Taxiul face o întoarcere spectaculoasă și oprește în fața lui Florian. Acesta se urcă pe bancheta din spate și spune:

  • Aș vrea la un bar de noapte, restaurant… Ce-mi recomandați?
  • Avem un restaurant pentru persoane mai sofisticate și un club pentru persoanele dornice ca să petreacă.
  • Hm… Hm… Mi-e foame, dar vreau să și dansez, să petrec….
  • La club găsiți și fete dornice de petrecere.
  • Atunci, club să fie – spune fericit Florian.
  • Lângă club este și un restaurant mai mic, care este deschis și noaptea.
  • Perfect! Pot servi masa, apoi să mă distrez! – zice fericit Florian gata de a porni într-o aventură relaxantă.

…

Muzica se aude încet dar suficient pentru ca Florian să lovească ritmul cu cuțitul, în paharul de pe masă. Chelnerița îi zâmbește, în timp ce-i toarnă vinul în pahar. În timp ce o privește, Florian rămâne cu ochii ațintiți spre masa aflată în cealaltă parte a micului ring de dans. Începe să gândească cu voce tare și tresare.

  • O să zică lumea că sunt nebun, dar tare frumoasă este blonda cu rochie roșie!
  • Ați spus ceva? – întreabă chelnerița care revine la masă, cu comanda de mâncare.
  • Doar remarcam ce frumos este aici!
  • Nu sunteți din oraș?
  • Nu.
  • Poftă bună și să vă distrați. Avem un parc frumos și un muzeu al culturii.
  • Da… O să văd cum mă organizez în următoarele zile. Mulțumesc – răspunde Florian, în timp ce atacă friptura fierbinte.

…

Muzica lentă îl ademenește pe Florian care se decidă să renunțe la club și se îndreaptă spre masa care-i atrăsese privirea din primele clipe petrecute în restaurant. Femeia blondă, îmbrăcată într-o rochie roșie vaporoasă, nu-i aruncase nici măcar o privire, dar el simțea că și ea ar fi vrut să-l cunoască.

După cățiva pași, se intersectează cu colega fetei blonde, o brunetă care-l abordează:

  • Dansezi?
  • De ce nu?! Pemiți să te invit pe valurile dansului?
  • Cu drag! – răspunde bruneta care merge înainte, spre micul ring de dans.

Florian aruncă o privire scurtă spre masa blondinei și păsește alături de prietena acesteia pe platoul de dans. Bruneta își pune mâinile pe umerii bărbatului, împreunându-le. Florian o prinde de mijloc și lasă corpul să se miște în ritm de blues.

Melodia se termină, iar bruneta îl atrage pe Florian spre masa ei:

  • Hai să-mi cunoști părinții și prietenii.
  • Da… cu drag… – bucuros de oportunitatea pe care a găsit-o.

…

Luna se ascunde pentru câteva clipe, ca și cum ar fugi din jurul pajiștei pe care se plimbă Florian și fata cea brunetă. În spatele lor, se află părinții fetei, fratele ei și cumnata. Florian rămâne visător și se gândește că femeia care-i plăcuse nu este disponibilă, find căsătorită. Totuși, aceasta nu părea fericită, iar el spera la ceva, care-i zgândărea inima.

Fata cu rochia albă se oprește, privindu-l în ochi pe Florian:

  • Mă conduci până acasă?
  • Da… de ce nu… – răspunde Florian, conștient că astfel va afla unde locuiește atât ea cât și familia ei. Dar nu am mașină.
  • Nu-i problemă, noi suntem cu mașina.
  • Dar sunteți cinci, eu nu încap!
  • O să mai chemăm o mașină. Noi avem șoferi, căci nu prea ne place acest tip de condus.
  • Nu?
  • Preferăm să conducem oamenii, nu mașinile. Omul are sentimente și prin ceea ce face, îi ajută pe semenii săi.
  • Da, așa e… – spune Florian care aude claxonul unei mașini.
  • Hai, că au venit mașinile!
  • Bine, Pira, mergem!

Cei doi se îndreaptă spre mașina din care le face semn tatăl Pirei. Florian urcă alături de de Pira și părinții ei, într-o mașină de culoare neagră, care pornește urmând mașina roșie din fața lor, în care se aflau blonda cu rochie roșie și soțul ei, fratele Pirei.

Citește mai departe….

Fragmente

Fragmente – Un zâmbet în timp

Lasă un comentariu

Soarele se retrage iar întunericul se lasă peste orașul dintre munți. Noriel deschide ochii și privește spre becul care începe să-i lumineze prin fereastră, interiorul camerei. Se uită în jur și în timp ce se ridică din pat își caută telefonul mobil. Ridică hainele împrăștiate, mută fotoliul și sub masă, se vede o luminiță verde care-i dirijează pașii pentru recuperarea obiectului pierdut.

Noriel se uită pe ecranul mobilului și descoperă două mesaje și trei notificări. Simte că-i este foame și  pornește spre bucătărie. Este liniște în toată casa.

Alexandra își pregătește ceaiul și-și așteaptă soțul. Noriel intră grăbit îndreptându-se spre frigider. Își alege mezelurile preferate și în momentul în care se pregătește să mănânce, vede un rând de documente care stăteau pe masa, ocupând o mare parte din loc. Le îndepărtează și apoi o aude pe Alexandra:

  • Sunt actele pentru divorț!
  • Poftim? – întreabă Noriel care-și aruncă privirea asupra documentelor din mână.
  • Așa nu mai putem trăi. Eu te văd rar, tot timpul esti plecat….
  • Păi lucrez în trei schimburi! În week-end sunt chelner pentru nunți. Muncesc ca să produc bani.
  • Banii nu compensează lipsa ta.
  • Avem un teren lângă oraș și ne construim o casă!
  • Nu vreau o vilă, nici conac, doar o simplă locuință de vară, cu grădină.
  • Păi dacă am cumpărat terenul trebuie să construiesc ceva util, care să-i uimească pe cei din jur!
  • Contează mai mult părerile oamenilor decât viața noastră?
  • Vreau să asigur o viață bună! Așa cum eu nu am avut parte.
  • Dar părinții tăi au trăit fericiți până la adânci bătrăneți!
  • Dar într-o garsonieră! Am nevoie de spațiu!
  • Tu ai nevoie de timp, nu de spațiu!
  • Am nevoie de multe. Dacă vrei să mă părăsești, pleacă!
  • Mâine după-masă o să vină tata cu mașina după mine și Codruț!
  • Nu! Codruț este fiul meu și rămâne cu mine!
  • Când l-ai văzut ultima oară? O să crească și o să întrebe cine-i tatăl meu sau mai rău, o să creadă că esti supărat pe el.
  • Nu! O să am grijă de el!
  • Când și cum?
  • Mi-a pierit pofta de mâncare. Trebuie să plec la servici. Când vin acasă vorbim.
  • Păi nu mergi ca să lucrezi la casă?
  • După ce termin cu muncitorii, vin acasă și vorbim.
  • Dacă o să mai ai cu cine! Toată săptămâna asta ai venit la ora 17.00 și la orele 21.00 ai plecat la servici. Codruț ….
  • O să vorbesc și cu el.
  • Poate ai uitat, dar de o săptămână este la țară, la bunici. Doar pentru că vine mâine acasă, stau până atunci aici!
  • Și te muți la țară?
  • Nu. O să stau la o prietenă.

………………………………………………………………………………………………………………

Noriel avea gândurile departe până în momentul când simte o durere puternică în mână. Îl lovise o piesă pe care n-o montase bine și căzuse în timpul operațiunilor, de pe utilaj. Șeful de echipă vede incidentul și aleargă spre locul cu pricina:

  • Ești bine?
  • Da… Nu știu ce a fost.
  • Ești neatent! Dacă cădea tot ansamblul și te lovea în cap? Aveam accident de muncă și rămâneai cu sechele pe viață!
  • Nu contează. Nu se întâmplă la mine!
  • Așa zic toți. Mergi în pauză și…

Citește mai departe…

Fragmente

Fragmente – Azi poate fi ultima noastră zi

Lasă un comentariu

Ochii mi s-au deschis. Privesc în jur. Este o cameră mică în care se află doar un dulăpior mic și alb. Stau în pat. Vreau să-mi mişc mâna dar nu pot. Întorc capul şi văd că sunt legat la mâini. Mă uit la picioare. Şi ele sunt legate.  Stau şi mă gândesc ce caut acolo. Apoi mă întreb cine sunt. Nu-mi amintesc nimic… nici trecutul, nici prezentul. Mă bucur totuși că pot gândi.

 Se deschide uşa şi apare un bărbat în vârstă, într-un halat impecabil de curat. Se uită la mine şi-mi zice:

  • Te- ai trezit? Trebuie să dormi ca să-ţi revii – şi scoate o seringă din buzunar, al cărui conţinut mi-l injectează fără a mă putea opune în vreun fel anume.

Eu simt cum mă apucă o moleşeală şi o stare de amorţeală, adormind din nou.

Încerc din nou să mă ridic. Nu pot. Îmi amintesc brusc anumite frânturi din trecut, sau poate este doar un film? Sau un vis?

Eram la o masă cu un tânăr înalt şi slab. Mâncam… cred că spanac. Era după un concurs cu 10 probe în care  nimeni nu reuşea să treacă de ele. Prima probă era cu niște imagini, cu oameni pe un ecran şi trebuiau puși într-o ordine logică… Nu mai ţin minte ce ordine, ce logică…

Îmi aduc aminte de imaginile a două fete, iar una dintre ele arăta cu degetul numărul 1 iar cealaltă cifra zero. Ştiu că le-am pus într-o ordine şi i-am dat biletul colegului din stânga mea. Apoi venise un bărbat care-l lăudase pe acesta şi el fericit înfuleca efectiv spanacul. Apoi o voce şoptea, în spatele colegului, din stânga lui :

  • Nu este bine să minţi şi să furi ideile altuia…

Atât îmi aduc aminte. Ceva… departe de mine mă îndemna să persist în încercările de a-mi aminti de mine. Dacă doctorul mă întreba cine sunt şi nu puteam să-i spun, rămâneam pe veci aici… unde sunt. Dacă fac pe mutul sau pe paralizatul, am aceleași sanse.

      Brusc mi-am adus aminte că alergam cu o fată ca să dăm un telefon. Am văzut un magazin cu bancomat. Ne-am oprit și ea a scos o surubelniţă și încerca să deschidă ușa de la intrarea în magazin, din zona bancomatului, ca să intrăm înăuntru.

Între timp apăruseră două femei în vârstă, îmbrăcate în hainele de plecare spre casă, la geamul magazinului.

Acolo era şi o tânără slăbuţă cu o bluză albă şi fustă scurta roşie. Mă duc eu la uşă, îi rog să ne lase să dăm telefon. Spun că avem o probemă, fata a fost răpită … sau ceva de genul.., le explic,. Femeile îmi fac semn și mă trimit să vorbesc la microfonul de la uşă…

Tânăra slăbuță sună pe cineva, pe telefonul fix, ne lasă să intrăm şi fata care mă însoțea oferă explicaţii, la același telefon. Mulţumesc femeilor şi plecăm.

Pe drum îi spun fetei să se ascunde şi eu merg mai departe.. Caut ceva.

Apoi mă opresc și stau pe o stradă laterală, mai întunecată, iar din spatele unei porţi mă privesc nişte femei.

Aştept un autobuz… Văd printre case acel autobuz… cred că este 09 după cum vine, spre stație. Alerg după autobuz, dar nu-mi amintesc dacă l-am prins.

Apare din nou bărbatul cu halatul alb, impecabil de curat. Închid ochii şi nu-i deschid simţind cum îmi dă injecţia, după care adorm din nou.

Deschid ochii din nou. Oare a câta oară?

Încerc să descopăr noi amintiri. Parcă îl văd pe colegul ce câştigase ceva, la o masă cu un bărbat elegant, în costum, alături de o domnişoară cu o rochie roz. Bărbatul în costum îi spusese:

  • Trebuie să ai grijă să nu ajungem la spital. Nici eu nici tu. Oricine din familie ajunge acolo, va pieri.

După ce spune aceste lucruri începe să vorbească la telefonul mobil. Tânărul şi fata se ridică şi pleacă pe ascuns. Când să comande mâncarea, omul în costum descoperă că este singur. Eu parcă merg după ei… sau nu…

Parcă sunt la un spital. Încerc şi eu să mănânc ceva de pe hârtie dar o altă pacientă le strânge. Îşi cere scuze că a repezit o altă fată dar aceea părea încrezută şi mironoşiţă. Se urcă pe pat şi scoate becurile din lampă. Se face întuneric. Taie sfoara de la piciorul unui bărbat şi acesta fuge. Se aude gălăgie.

Este amintire sau coşmar datorită faptului că sunt la spital? Trebuie să aflu cumva. Să plec…

Citește mai departe…

Fragmente

Fragmente – O zi nebună

Lasă un comentariu

Pătrăţel se trezeşte. Se uită prin cameră după care constată că-i este sete. Se ridică grăbit din pat pornind spre bucătărie. Ajuns pe hol, privește spre camera de alături și constată că sora lui doarme, pentru că nu se vedea lumină în camera ei. Intră pe întuneric în bucătărie, astfel încât ochii săi parțial deschiși, să nu ia un contact brusc cu lumina ledurilor. Se îndreaptă spre locul unde era depozitată cana lui de apă, moment în care simte că i se învârte capul. Ameţeşte. Se prinde repede de perete, cu o mână de ceas iar cu cealaltă de raftul cu oale, dar degeaba. Pătrăţel aterizează pe gresia de pe podea, împreună cu ceasul care se rostogoleşte sub masă. Rafturile și oalele îl acoperă pentru a nu i se face frig.

După câteva minute, Maimuţel aprinde lumina în camera ei. O porneşte spre baie moment în care vede deschisă uşa camerei lui Pătrăţel. Mirată o porneşte spre bucătărie, convinsă că fratele ei înfulecă de zor, golind frigiderul. Până să aprindă lumina, se împiedică şi cade peste Pătrăţel, care tresare speriat.

…

După dezastrul din noaptea trecută, din bucătărie, Maimuţel se apucă să facă curat. Începe să şteargă praful în timp ce Pătrăţel porneşte spre beci.

Ajuns în pivniță, Pătrățel îşi ia sticlele goale de apă minerală şi le numără. Face rapid un calcul şi pune o treime dintre ele în plasă. Urcă scările spre ieşirea din bloc. Ajuns afară, o salută pe bătrâna care stă pe banca din fața intrării, lângă zona verde ce împrejmuia blocul.

Pătrățel merge în piață și ajunge la magazinul dorit unde se strecoară în interior pe lângă cele patru vânzătoare vorbăreţe.  După ce face schimbul de sticle pline – sticle goale, Pătrățel se îndreaptă spre casa de marcat, iar pe drum îşi alege o ciocolată. După ce plăteşte, acesta pornește agale spre casă, părăsind piața și strecurându-se prin spatele blocului, coborând apoi  în beci.

Pătrățel pune sticlele pline pe raft, iar în locul lor, în plasă, pune altele goale. Iese prin faţa blocului salutând vecina, traversează piața și pătrunde în interiorul magazinului pe lângă cele patru vânzătoare. Îşi ia apa minerală, ciocolata, lasă suma fixă de plată la caseriţă și o pornește din nou spre casă. Iese din piaţă și-și continuă drumul prin spatele blocului. Coboară în beci şi repetă operaţiunile anterioare cu sticlele și pune ciocolata în raft, peste cea cumpărată anterior. Priveşte mirat spre telefonul care nu sunase deloc…. După ce stă pe gânduri, formează numărul de telefon al surorii Maimuţel, însă telefonul este ocupat:

  • Iar vorbeşte!

Pătrăţel își ia ultimele sticle goale, le pune în plasă şi o porneşte din nou spre ieşire. Trecând pe lângă vecina care stătea pe bancă, o vede cum îşi scuipă în sân, făcându-şi cruce, pentru că-l vede a treia oară plecând fără a observa când acesta a revenit.

Pătrățel intră agale în piață și în magazinul pe care-l frecventase anterior. Una dintre cele patru vânzătoare le întreabă pe celelalte:

  • Omul acela nu a mai trecut pe aici?
  • Cred că da… doar nu vedem în reluare.
  • Eu nu l-am mai văzut – spune una dintre ele, întorcând privirea spre Pătrăţel, care se afla în capătul magazinului.
  • Oare am halucinaţie? Am febră…

Pătrăţel îşi continuă drumul,..

Citește mai departe…

Fragmente

Fragmente – Totul a fost predestinat…

Lasă un comentariu

Soarele își trimite razele călduroase prin perdeluţa de la geamul camerei întunecate. Deodată se aude un zgomot surd și de lângă un fotoliu apare un păr zburlit. Posesorul capului se uită în jur. Privește pe jos, spre pat și spre sine.

  • Uf ! Am căzut din pat….N-am mai pățit așa ceva din facultate, după chefuri….Cât o fi ceasul?

Bărbatul se uită pe telefonul mobil care se afla pe măsuța de deasupra lui și constată că este descărcat, motiv pentru care-l conectează la priză. Își îndreaptă privirea spre radioul cu ceas, unde ledurile clipea indicând eronat ora. Era un semn vizibil că pe timpul nopții se oprise curentul, anulând instantaneu funcţia de trezire.

Bărbatul se ridică cu grijă de pe podea, ca și cum se afla pe bara de la sala de sport și se îndreaptă spre televizor, pornindu-l pentru a căuta canalul care să-i indice ora exactă. Constată că se află în grafic și merge grăbit spre baie unde face un duș rapid și-și pregătește ustensilele pentru bărbierit.

Între timp se aude sunetul telefonului care prinsese energie. Se îndreaptă spre accesoriul său de care nu se despărțea prea des și constată că este alarma. Se uită mirat la dată și constată că tot ceea ce făcuse până atunci a fost în zadar. Era zi liberă și nu trebuia să meargă la servici. Oftează și privește la fotografia de pe masă, de lângă telefon. Simte o lacrimă în coțul ochiului stâng și se decide să facă un apel telefonic.

La celălalt capăt al firului se aude o voce somnoroasă:

  • Alo!
  • Bună mamă!
  • Andrei! Ce faci? S-a întâmplat ceva?
  • Nu. De ce?
  • Păi suni așa de dimineață!
  • A… nu… vroiam să văd ce faceți.
  • Uite o să ne pregătim că vine Anda cu familia ei. O să serbăm ziua de naștere a nepoatei tale.
  • Da… Face nouă ani….
  • Este fată mare! Intrăm pe laptop diseară ca să ne vedem.
  • Da. Așa ca în fiecare week-end. O să trimit cadourile….
  • Bine. Să știi că cel mai frumos cadou ar fi ca să vii tu, acasă!
  • Da… mamă. O să vin.
  • Te așteptăm mereu cu drag, să fim și noi ca oamenii, nu doar niște imagini pe calculator.
  • Bine… Acum mă grăbesc… Vorbim. Salută-i pe toți din familie.
  • Bine, Andrei. Ai grijă de tine. Întreabă vecinii de tine!
  • Spune-le că totul este bine. La revedere…..
  • La revedere, fiule!

Andrei privește în zare în timp ce apelul se întrerupe. Constată că nu-și văzuse nepoțica niciodată, pentru că sora lui, Anda rămăsese gravidă după plecarea lui din țară. Pe ecranul televizorului se derula un film de familie în care actorii se simțeau în largul lor. Deodată îi trece o idee prin minte și apelează un nou număr de telefon. La celălalt capăt, răspunde o voce plictisită:

  • Alo!
  • Bună ziua. Aș dori să plec urgent în România! Aveți cumva o cursă astăzi?
  • Avem în fiecare zi.
  • Aveți bilet pentru astăzi?
  • ….
  • Aveți?
  • Mă uit acum. Avem un loc… dar la microbuz.
  • Este în regulă. Plătesc la urcare? La ce oră este?
  • Mai încet cu întrebările că este dimineață! Și zi liberă… Plătiți când veniți dar trebuie să ajungeți cu 30 de minute înainte de ora….
  • Este în regulă! – strigă fericit Andrei care-și notează informațiile și continuă cu pregătirile.

După zece minute, Andrei renunță la bărbierit, că doar barba este la modă, și-și adună toate lucrurile în troller-ul și rucsacul pe care-l avea. Au încăput toate obiectele, chiar și laptopul, puțin îndesate dar bine asigurate pentru drum.

Oprește curentul electric deconectând siguranțele din cameră, oprește centrale de la buton și verifică gazul și apa. Îşi ia rucsacul și troller-ul, se întoarce după celular și-l pune alături de încărcător în buzunarul de la rucsac, ieşind grăbit din încăpere. Trage uşa şi caută cheia ca să încuie.

Se enervează. Cheile nu sunt în buzunar. Caută în rucsac. Scoate lucrurile din el şi verifică fiecare compartiment. Cheile se încăpăţânează să nu apară. Intră în casă.

Se uită prin sertare și sub pat.

Citește mai departe…

Fragmente

Căzătură cu bucluc

2 comentarii

Soarele privește în jur și se decide să poposească în parcul de lângă biserica din cartier. Pe banca din fața blocului, șade că întotdeauna, o bătrânică care-i privește pe toți cei care intră și ies din clădire. Când începe să se lase întunericul, aceasta își potrivește ochelarii pe nas, studiind zona. Multă lume se întreabă dacă femeia nu este cumva de la serviciile secrete, știind totul, despre fiecare, în cele mai mici amănunte.

Pătrățel revine spre locuință, împreună cu Castravete, care își rotește capul ca un titirez, privind după frumoasele domnișoare, care purtând o ținută lejeră, se tot perindau prin fața ochilor săi. Pătrățel începe să-și imite vecinul, care începe să vorbească rostind cuvintele tot mai rar:

  • Uite-o pe…
  • ………
  • Hm…Uite și la blondă…ce bine îi stă în roșu!
  • Ești cumva de la institutul de sondaj?
  • Aș vrea eu… adică să mă ocup de modă…

Pătrățel își mestecă guma și privirea îi fuge după o brunetă. Însă doar privirea, căci restul corpului pică pe jos. Neatent, se lovise de un stâlp care i se pusese în cale, chiar în fața blocului. Începe să tusească iar guma de mestecat i se lipește de dinți. Bătrâna sare de pe bancă, țipând și deplasându-de spre el.

Pătrățel privește buimac în jur. Castravete rămâne cu ochii pironiți spre acesta, ca și cum ar fi găsit ceea ce căuta. Țipetele bătrânei, atrag curioși în zonă.

  • Săracul, așa de tânăr!
  • Să chemăm ambulanța!
  • A leșinat de căldură!
  • Repede să vedem ce are!

Între timp, o ambulanță care era în trecere, oprește în fața mulțimii. Doctorița se apropie de Pătrățel și vede că acestuia i se umflase piciorul. Până să se dezmeticească, Pătrățel, se trezește pe targă, legat și urcat în ambulanță.

…

Doctorul îl consultă pe Pătrățel. Acesta se așează în fund pe pat zicând:

  • Nu-mi tai piciorul!
  • Dar nu este nevoie! – spune doctorul
  • Nici nu-l vreau în ghips.
  • Nu este nevoie. Aveți doar o traumă. Piciorul trece… se vindecă.
  • Atunci este bine. N-am fost niciodată bolnav.
  • Aha! Înseamnă că aveți traumă de la căzătură.
  • Nu.
  • Bine… Așa zic toți. Vă prescriu niște pastile. Să le luați după-masă.
  • După care masă?
  • La prânz.
  • Aha.
  • După ce mâncați.
  • Dar eu nu mănânc la prânz!
  • Atunci după ce luați masa…
  • Păi eu vreau să-mi iau o masă de la magazinul de lângă…
  • După ce serviți masa, adică mâncați.
  • Dimineața?
  • Următoarea masă.
  • A… seara!
  • Între dimineață și seara nu mâncați?
  • Ba da. Repede ceva…Dar nu la masă. Pe drum.
  • Bine…Deci luați când vreți. Dați datele dvs asistentei.
  • Poftiți – spune asistenta, care-l ia pe Pătrățel cu ea în holul unde-și avea biroul.

Pătrățel se așează tacticos pe scaun.

  • Data nașterii…. Aveți buletinul?
  • Poftiți cartea de identitate.
  • Mulțumesc.

Asistenta notează datele, după care întinde buletinul și rețeta:

  • Ați mai avut alte boli?
  • Nu.
  • Bine…Căsătorit?
  • Nu. Doriți să ieșiți cu mine, de mă întrebați?
  • Nu… – răspunde înroșindu-se asistenta. Procedura.
  • Adică trebuie să fiu căsătorit pentru procedură?
  • A…nu… Gata. Am terminat.

…

Pătrățel se oprește în fața spitalului, ăși scoate telefonul mobil, îl lovește ușor cu palma și apelează un număr din contactele existente pe cartelă:

  • Buna ziua. Taxi M…
  • Aș dori un taxiu…

Pătrățel citește adresa de pe clădirea spitalului așteptând cuminte răspunsul operatoarei:

  • Momentan nu avem… vă rog, reveniți!
  • Bine…

Pătrățel o pornește spre locuința lui. După ce parcurge o parte din drum, apelează din nou pe cei de la taxi, țipând la telefon, datorită zgomotului produs de autobuzele care opreau în stație. Răspunsul operatoarei se face auzit în câteva minute:

  • Nu avem momentan. Vă rugăm, revenți.

Pătrățel mormăie nervos, pornind din nou la drum. După o altă distanță parcursă, apelează din nou, compania de taxiuri. Operatoarea, se pare că este setată pe același răspuns. Supărat, Pătrățel își continuă drumul.

După încă o distanță parcursă, Pătrățel apelează compania de taxiuri. Operatoare îl recunoaște:

  • Acum facem tot posibilul să vă ajutăm. La ce adresă?
  • A…V-am sunat să vă spun că am ajuns acasă, nu mai am nevoie de taxiu!

Pătrățel închide satisfăcut telefonul, intrând în bloc. Pe hol se află bătrânica, care cum îl vede îi strigă:

  • Vezi că este ud pe jos, să nu cazi!

fragment din romanul în lucru Pătrățel și Gogoșar în lumea lor – autor Cluc Lucrian Cristian

Povestire publicată în antologia: Semne ale fratelui timp, Editura Art Creativ, 2021