Toma se deplasează încet prin holul apartamentului. Se simte obosit după petrecerea din seara trecută. La început i-a plăcut faptul că prietena lui îl scotea din monotonia obișnuită, însă a ajuns la concluzia că este totuși cam mult.
Deschide încetișor ușa de la dormitor și-și privește iubirea. Dariana doarme întinsă în tot patul, iar pătura îi acoperă într-o mică măsură corpul atât de perfect. Toma zâmbește și o pornește spre ieșire. Își caută cheile de la mașină, pe care într-un final le găsește pe covorul din hol.
După ce încuie ușa apartamentului, Toma așteaptă liftul, neavând chef să coboare pe scări cele două etaje care-l separă de intrarea în bloc. Preferă să aștepte răbdător ascensorul care se încăpățânează să întârzie, deși el se grăbește pentru că are o zi importantă la serviciu.
Aude niște voci care discută și presupune că vecinele stau în ușa liftului și vorbesc. Strigă pe casa scării, cu putere pentru a fi auzit și de vecina care este un pic surdă și poate este una dintre cele care conversează:
– Liftul nu este pentru discuții! Unii oameni muncesc ca să vă plătească pensia!
…
Ajuns la birou, Toma deschide grăbit ușa de la sala de sedință și constată că protocolul este pregătit. Sticlele de apă, termosul și ceștile de cafea se află deja pe masă. Constată cu stupoare că dosarul cu documente lipsește. Iese grăbit și merge la secretara departamentului:
– Gina, dosarele nu le-ai pus!
– Tocmai vroiam să te întreb de unde să le iau. Nu le ai pe birou !
În acel moment, Toma simte că-l apucă amețeala. Luase dosarele acasă pentru o ultimă verificare pe care însă nu apucase să o facă. Uitase de documente, iar după petrecere a fost prea obosit. El speră să le fi lăsat în mașină, deși sunt slabe speranțe. Un flash îi readuce în memorie că urcase cu acestea în apartament.
Aleargă pe scări și ajunge la mașină. Documentele nu sunt nicăieri. Se uită la ceas: mai sunt 20 de minute. Un drum spre casă durează 10 minute. Urcă grăbit în mașină și demarează. O sună pe Gina și spune: citeste mai departe
Liniștea din jur este întreruptă de sunetul alarmei de la telefon. Întind mâna spre mobil, lovind veioza din spatele cănii cu apă și împrăștii cartea, cana și telefonul pe jos. Sunt prea obosit ca să le ridic și decid să mă odihnesc, cu ochii închiși, câteva secunde.
Se pare că au trecut repede secundele, pentru că aud ușa de la intrare, al vecinului, cum se închide în grabă, după care se aud niște zgomote specifice unor pași grăbiți. A plecat vecinul, iar la trei minute după el, trebuie să ies și eu, care încă sunt în pat! Mă ridic repede și mă îndrept spre baie, îmi scot pijamaua și-mi recuperez niște haine de pe canapeaua din sufragerie în timp ce mă clătesc pe ochi. Îmi iau periuța de dinți, pun pasta și mă frec ușor, folosind doar o mână, pentru că cealaltă era ocupată cu îmbrăcatul pantalonilor.
În două minute îmi clătesc gura, trag cămașa peste pantaloni, mă încalț și alerg pe ușa apartamentului. Cobor scările dar revin ca să-mi iau cheia din cuier și să încui locuința. Reusesc cu greu, dar pierd timp. Ies pe stradă și alerg, întrecându-l pe vecinul care face jogging. Când mă apropii de stație, observ autobuzul cu numărul obișnuit 2022, cum pleacă din stație, iar locul din spate, acolo unde stăteam eu mereu, era gol.
Oftez și caut un taxi. Telefonul mobil nu se afla în buzunarul pantalonilor, ceea ce-mi aduce aminte că acest obiect indispensabil face baie pe covorul din dormitor, în apa care a curs din cana căzută de pe noptieră.
Nu am timp să mă întorc acasă, așa că o pornesc grăbit spre stația de taxi care este mai goală decât propriul meu frigider. Aștept, că nu am ce face.
Prin fața mea trece bătrânica de la etajul patru. Mă vede și-mi zâmbește:
– Bună dimineața!
– Bună dimineața.
– La servici?
– Am pierdut autobuzul și nu am telefon să sun la taxi.
– A, am eu telefon dar e model vechi cu butoane…. – spune bătrânica.
– Este perfect! – exclam fericit.
Iau telefonul mobil și mă gândesc să sun la birou să anunță că întârzii. Apelez numărul unui coleg, un număr ușor de reținut. Apelul este preluat cu greu, probabil pentru că era un număr necunoscut: …citeste mai departe
Mă ridic încet din pat și privesc spre ceasul vechi care ticăie. Trebuie să o pornesc spre redacție. Am o zi agitată, dar totuși plictisitoare. Am obosit să fac relatări despre crime, accidente, violuri pentru că uneori am impresia că viața este o continuă tragedie.
Mă pregătesc de plecare și constat că timpul nu-mi este prieten, pentru că am uitat să schimb setarea alarmei la telefonul mobil și astfel m-am rezit ceva mai târziu, nu cu mult, doar cu două ore! Este clar, dacă nu mă grăbesc o să am o nouă zi ratată.
Renunț la obiceiurile mele de dimineață și mă îmbrac pe fugă, cu primele haine pe care le găsesc. Alerg spre ieșire, caut cheile care-mi căzuseră sub cuierul de haine. Mă pun în genunchi și mătur cu mâna zona de sub dulăpiorul de papuci. Mă umplu de praf dar găsesc obiectul căutat. Deschid ușa și apoi o încui rapid, coborând scările în timp ce-mi șterg praful de pe genunchi, de la pantaloni.
Ajung la mașină și constat că am o problemă neprevăzută, fiind blocat de un alt autovehicul care a parcat complet aiurea. Mă enervez și desenez niște cuvinte nu prea frumoase, cu praful pe parbrizul mașinii parcate în calea mea. Iau mobilul și sun după un taxi, în timp ce mă îndrept spre zona de unde ar putea să apară mașina salvatoare, moment în care mă împiedic și cad în spate, iar o mașină ce se deplasează cu o viteză mare, tocmai îmi atinge vârful pantofilor sport.
Mă uit buimac în jur și văd un câine, care stărea printre picioarele mele, acesta fiind cauza căzăturii mele. Mă rdic, mă șterg de praf și privesc spre cățelul care se uită fix în ochii mei. Aș vrea să mă enervez, dar îmi aduc aminte, că dacă nu cădeam, acum sigur eram la spital. Zâmbesc mulțumitor către cășelul care se apropie de mine și-mi sare în brațe. Apare taxiul și mă grăbesc să urc, moment în care șoferul spune:
– Fără animale!
– Dar… – atât apuc să spun și văd un mesaj de la serviciu în care mi se spune că am întârziat și am fost înlocuit cu un alt coleg.
Oftez și trimit un mesaj că sunt bolnav, după care mă uit la șoferul care era furios că am un câine în brațe și-i răspund:
– Bine, continuă cursa singur – apoi ies și trântesc portiere mergând în parc spre disperarea și însoțit de unele cuvinte obscene ale șoferului.
Între timp primesc răspuns la mesajul de la seviciu: “Sănănătate, ne vedem mâine”. Super. Acum am timp să merg să dorm, gândesc eu dar picioarele mele continuă să mă ducă spre parc. Mă opresc la o bancă vopsită în verde închis și mă asez. Mă uit la o femeie care traversează grăbită zona și-mi obsearvă privirea, răspunzându-mi cu o privire de gheață și un deget dus la cap. Oftez. Se pare că încă nu s-a născut femeia care să-mi fie soție și eu sunt deja bătrân. Acum 4 zile am împlinit 31 de ani. În copilărie mereu mă gândeam că după vârsta de 25 de ani, devii un om bătrân. O frunză îngălbenită îmi cade pe cap. Mă scutur și privesc spre cer. Toamna începe să-și facă simțită prezența… citeste mai departe
Pe o căldură de nesuportat de oamenii obişnuiţi, atunci când unii dintre ei stăteau la umbră pentru a se răcori cât de cât, iar alţii strângeau şi împachetau bananele culese în niște cutii mari pentru a le transporta în ţările ce duceau lipsă de aceste produse, într-un copac plin de banane era o agitaţie de nedescris.
Dacă se uita cineva cu atenţie, observa ceva … care se mişca cu o agilitate de nedescris şi înfuleca de zor banane. Dacă privirea era mai atentă se putea observa că acolo se află o maimuţică. După câteva secunde, lângă aceasta apare încă o maimuță, care o imită pe prima. Un specialist văzând cele două maimuţe, își putea da seama că sunt rude, frate şi sora care se aflau în lumea lor fericită, petrecând timpul jucându-se şi urcându-se în copaci.
Cu cât avansau mai mult spre vârful copacului, cele două maimuțe descopereau tot mai multe locuri unde puteau să se ascundă. La un moment dat, unul dintre maimuţoi, sărind pe o creangă, o rupe şi cade în gol…
Maimuţica buimacă privește în jur și vede că este acoperită de banane, se aude un zgomot și se face brusc întuneric. Nimerise într-o cutie cu banane, care tocmai era sigilată de lucrătorul neglijent care se ferea de razele soarelui nimicitor.
Cealaltă maimuţică, văzând că nu mai are partener de joacă, se aruncă în vaporul unde fusese închisă cealaltă maimuță. Începe o căutare intensă și o comunicare specifică limbajului maimuțelor. Auzind zgomotul din cutia unde era ţinut prizonier partenerul de joacă, maimuţica reusește cu greu, să zgărie cutia, trăgând de aceasta și eliberând ostaticul. Maimuța care fusese captivă se aruncă direct în braţele eliberatorului îmbrăţisându-se intens. După momentele de tandrețe, în care lacrimile au dispărut, cei doi maimuţoi vor să iasă afară, dar descoperă că sunt pe o bucată de lemn, în mijlocul apelor care se mișcă în voia valurilor.
Cele două maimuțe, după ce se privesc și discută prin mimica lor specifică, se hotărăsc să se lase în voia sorții, să vadă unde îi vor duce valurile mării… ţinându-se îmbrăţisaţi, liniștiți că nu vor suferi de foame, pentru că era plin de banane pe vapor!
După o călătorie lungă şi obositoare, în timpul căreia au golit o cutie mare de banane, cea care de fapt fusese inițial temnița pentru unul dintre ei, al celui mai neastâmpărat maimuțoi, cei doi frați descoperă că au ajuns pe uscat. Se aude gălăgie, astfel că ei se ascund în grabă după grămezile de cutii, ca să scape de hamalii care urcaseră la bord pentru a descărca marfa. Într-un moment de neatenţie al muncitorilor, cei doi maimuțoi o zbughesc pe țărm.
După ce intră în zona portului, simt puterea soarelui și agitația din jur, fiind multe persoane cae se deplasau în diferite zone, pe uscat. Speriaţi de gălăgia din jur, maimuţoii fug şi se urcă repede într-un vehicul, ce se deplasa pe nişte şine. Ei stau pe acoperişul vehiculului şi se uită uimiţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu vedeau păduri, copaci, verdeață și nici bananieri în zonă…
După un timp îndelungat de mers, vehiculul se opreşte iar cei doi maimuţoi o iau la fugă din nou. Se trezesc într-o locație unde se află multe maşini și oameni, într-un cuvânt, într-o zonăspecifică unui oraş de mari dimensiuni. Maimuțele se privesc, fiind uimiţi şi … citește mai departe.
Florian coboară din mașina pe care o parchează cu atenție, evitând să lovească un bărbat care se plimba prin zonă, cu o sticlă în mână. Florian își aranjează ochelarii pe nas, oftează și o pornește agale spre intrarea în hotel. Își aduce aminte că bagajele i-au rămas în mașină, dar renunță să se întoarcă, dornic de a face o baie fierbinte.
Trece pe la recepție și-și ridică cheia. Ezită să anunță că-și prelungește șederea și merge la lift. Constată că se adună mai mulți clienți ai hotelului în fața ușii, astfel că se decide să urce pe scări cele trei etaje.
Pe drum se intersectează cu femeia de servici, o blondă platinată care-i zâmbește. Florian face o grimasă care trebuia să fie un zâmbet și ajunge în fața ușii camerei, o deschide și intră grăbit, de parcă ar fi fost urmărit de cineva.
După zece minute, Florian se simțea relaxat și pregătit să-și petreacă în mod plăcut, câteva zile după experiența stresantă din delegația în care se afla.
Se îndreaptă spre frigider, dar renunță să deschidă ușa și merge să se îmbrace pentru a ieși în orășelul care-l găzduise în ultima săptămână.
…
Agitația din holul hotelului este una specifică zilelelor de week-end. Florian ezită să se deplaseze spre recepție pentru a evita mulțimea și ca să nu piardă timpul prețios de care mai dispunea. Mereu este presat de timpul nemilos, care trece în grabă și-i influențează starea.
Florian iese din hotel și privește spre parcare. Renunță să-și ia mașina și pornește pe jos, spre stația de taxiuri. Nu-și mai aduce aminte de direcția corectă a stației, pentru că începe să se întunece. După câțiva pași, Florian vede un taxi și-i face semn. Avea culoarea verde pe turelă, semn că mașina era disponibilă.
Taxiul face o întoarcere spectaculoasă și oprește în fața lui Florian. Acesta se urcă pe bancheta din spate și spune:
Aș vrea la un bar de noapte, restaurant… Ce-mi recomandați?
Avem un restaurant pentru persoane mai sofisticate și un club pentru persoanele dornice ca să petreacă.
Hm… Hm… Mi-e foame, dar vreau să și dansez, să petrec….
La club găsiți și fete dornice de petrecere.
Atunci, club să fie – spune fericit Florian.
Lângă club este și un restaurant mai mic, care este deschis și noaptea.
Perfect! Pot servi masa, apoi să mă distrez! – zice fericit Florian gata de a porni într-o aventură relaxantă.
…
Muzica se aude încet dar suficient pentru ca Florian să lovească ritmul cu cuțitul, în paharul de pe masă. Chelnerița îi zâmbește, în timp ce-i toarnă vinul în pahar. În timp ce o privește, Florian rămâne cu ochii ațintiți spre masa aflată în cealaltă parte a micului ring de dans. Începe să gândească cu voce tare și tresare.
O să zică lumea că sunt nebun, dar tare frumoasă este blonda cu rochie roșie!
Ați spus ceva? – întreabă chelnerița care revine la masă, cu comanda de mâncare.
Doar remarcam ce frumos este aici!
Nu sunteți din oraș?
Nu.
Poftă bună și să vă distrați. Avem un parc frumos și un muzeu al culturii.
Da… O să văd cum mă organizez în următoarele zile. Mulțumesc – răspunde Florian, în timp ce atacă friptura fierbinte.
…
Muzica lentă îl ademenește pe Florian care se decidă să renunțe la club și se îndreaptă spre masa care-i atrăsese privirea din primele clipe petrecute în restaurant. Femeia blondă, îmbrăcată într-o rochie roșie vaporoasă, nu-i aruncase nici măcar o privire, dar el simțea că și ea ar fi vrut să-l cunoască.
După cățiva pași, se intersectează cu colega fetei blonde, o brunetă care-l abordează:
Dansezi?
De ce nu?! Pemiți să te invit pe valurile dansului?
Cu drag! – răspunde bruneta care merge înainte, spre micul ring de dans.
Florian aruncă o privire scurtă spre masa blondinei și păsește alături de prietena acesteia pe platoul de dans. Bruneta își pune mâinile pe umerii bărbatului, împreunându-le. Florian o prinde de mijloc și lasă corpul să se miște în ritm de blues.
Melodia se termină, iar bruneta îl atrage pe Florian spre masa ei:
Hai să-mi cunoști părinții și prietenii.
Da… cu drag… – bucuros de oportunitatea pe care a găsit-o.
…
Luna se ascunde pentru câteva clipe, ca și cum ar fugi din jurul pajiștei pe care se plimbă Florian și fata cea brunetă. În spatele lor, se află părinții fetei, fratele ei și cumnata. Florian rămâne visător și se gândește că femeia care-i plăcuse nu este disponibilă, find căsătorită. Totuși, aceasta nu părea fericită, iar el spera la ceva, care-i zgândărea inima.
Fata cu rochia albă se oprește, privindu-l în ochi pe Florian:
Mă conduci până acasă?
Da… de ce nu… – răspunde Florian, conștient că astfel va afla unde locuiește atât ea cât și familia ei. Dar nu am mașină.
Nu-i problemă, noi suntem cu mașina.
Dar sunteți cinci, eu nu încap!
O să mai chemăm o mașină. Noi avem șoferi, căci nu prea ne place acest tip de condus.
Nu?
Preferăm să conducem oamenii, nu mașinile. Omul are sentimente și prin ceea ce face, îi ajută pe semenii săi.
Da, așa e… – spune Florian care aude claxonul unei mașini.
Hai, că au venit mașinile!
Bine, Pira, mergem!
Cei doi se îndreaptă spre mașina din care le face semn tatăl Pirei. Florian urcă alături de de Pira și părinții ei, într-o mașină de culoare neagră, care pornește urmând mașina roșie din fața lor, în care se aflau blonda cu rochie roșie și soțul ei, fratele Pirei.
Soarele se retrage iar întunericul se lasă peste orașul dintre munți. Noriel deschide ochii și privește spre becul care începe să-i lumineze prin fereastră, interiorul camerei. Se uită în jur și în timp ce se ridică din pat își caută telefonul mobil. Ridică hainele împrăștiate, mută fotoliul și sub masă, se vede o luminiță verde care-i dirijează pașii pentru recuperarea obiectului pierdut.
Noriel se uită pe ecranul mobilului și descoperă două mesaje și trei notificări. Simte că-i este foame și pornește spre bucătărie. Este liniște în toată casa.
Alexandra își pregătește ceaiul și-și așteaptă soțul. Noriel intră grăbit îndreptându-se spre frigider. Își alege mezelurile preferate și în momentul în care se pregătește să mănânce, vede un rând de documente care stăteau pe masa, ocupând o mare parte din loc. Le îndepărtează și apoi o aude pe Alexandra:
Sunt actele pentru divorț!
Poftim? – întreabă Noriel care-și aruncă privirea asupra documentelor din mână.
Așa nu mai putem trăi. Eu te văd rar, tot timpul esti plecat….
Păi lucrez în trei schimburi! În week-end sunt chelner pentru nunți. Muncesc ca să produc bani.
Banii nu compensează lipsa ta.
Avem un teren lângă oraș și ne construim o casă!
Nu vreau o vilă, nici conac, doar o simplă locuință de vară, cu grădină.
Păi dacă am cumpărat terenul trebuie să construiesc ceva util, care să-i uimească pe cei din jur!
Contează mai mult părerile oamenilor decât viața noastră?
Vreau să asigur o viață bună! Așa cum eu nu am avut parte.
Dar părinții tăi au trăit fericiți până la adânci bătrăneți!
Dar într-o garsonieră! Am nevoie de spațiu!
Tu ai nevoie de timp, nu de spațiu!
Am nevoie de multe. Dacă vrei să mă părăsești, pleacă!
Mâine după-masă o să vină tata cu mașina după mine și Codruț!
Nu! Codruț este fiul meu și rămâne cu mine!
Când l-ai văzut ultima oară? O să crească și o să întrebe cine-i tatăl meu sau mai rău, o să creadă că esti supărat pe el.
Nu! O să am grijă de el!
Când și cum?
Mi-a pierit pofta de mâncare. Trebuie să plec la servici. Când vin acasă vorbim.
Păi nu mergi ca să lucrezi la casă?
După ce termin cu muncitorii, vin acasă și vorbim.
Dacă o să mai ai cu cine! Toată săptămâna asta ai venit la ora 17.00 și la orele 21.00 ai plecat la servici. Codruț ….
O să vorbesc și cu el.
Poate ai uitat, dar de o săptămână este la țară, la bunici. Doar pentru că vine mâine acasă, stau până atunci aici!
Și te muți la țară?
Nu. O să stau la o prietenă.
………………………………………………………………………………………………………………
Noriel avea gândurile departe până în momentul când simte o durere puternică în mână. Îl lovise o piesă pe care n-o montase bine și căzuse în timpul operațiunilor, de pe utilaj. Șeful de echipă vede incidentul și aleargă spre locul cu pricina:
Ești bine?
Da… Nu știu ce a fost.
Ești neatent! Dacă cădea tot ansamblul și te lovea în cap? Aveam accident de muncă și rămâneai cu sechele pe viață!
