Arhive etichetă: omul

Călătorind pe o scară a vieții

Ce vremuri erau în urmă cu mai mulți ani, când ne plictiseam!

Acum, în prezent nu avem timp nici să ne dăm seama că trăim. Existăm în mod special prin agitaţia continuă din jurul nostru. Nu avem timp nici măcar să ne gândim că am putea să ne plictisim.

Mai sunt totuși şi unii oameni care se plictisesc. Unii dintre ei se plictisesc de anumite obiecte, alţii de rutină, alţii din cauza… plictiselii. Fiecare persoană, însă se manifestă prin diverse și diferite moduri. Bine ar fi ca toate acestea să fie folosite pentru a se manifesta printr-o creştere a eficienţei şi a dezvoltării personale și/sau profesionale.

Adolescenţii, o parte suficientă dintre ei, renunţă să mai studieze pentru a avea timp să se plictisească. Din această cauză devin persoane care nu discern uneori şi par veşnic neajutoraţi, dar nu este aşa, pentru că ajung să testeze în timp diverse stări complementare acesteia.

Obrăznicia apare şi ea în acest joc al plictisitului şi-i acaparează încet pe cei din jur. Într-un fel, lipsa timpului ne face să fim conştienţi că trăim, deci ca o concluzie certă: existăm. Uneori nimic nu pare să fie aşa cum este în realitate.

Oboseala este tot mai pregnantă la persoanele din jurul nostru, copleşindu-ne şi pe noi. Dar să nu ne plictisem gândindu-ne prea des la ea….

Omul evoluează în viață, indiferent de modul în care trăiește, pentru că acumulează experiență. Fiecare persoană care se naşte începe să urce pe scara vieţii.

Precum ne folosim de o scară pentru a ajunge acolo unde avem treabă, ca să facem ceea ce avem ca obiectiv, aşa urcăm zilnic câte o treaptă spre Cer, acolo unde vom ajunge cu toţii, mai devreme sau mai târziu. Când urcăm treptele vieţii, trebuie să fim atenţi să nu călcăm pe cineva, atât fizic, cât și pe partea psihică, sentimentală a aceluia.

Această scară nu o putem abandona decât atunci când ajungem la capătul ei. După fiecare treaptă, putem avea regrete sau nu, dar nu mai putem reveni pe treapta precedentă. Indiferent de problemele noastre fizice și psihice, noi ne continuam ascensiunea. Ne putem opri doar pentru a medita asupra existenței noastre.

Dacă suferim psihic, înseamnă că suntem vinovați pentru ceva anume, avem remușcări, constiința lucrând împotriva noastră. Dacă avem boli fizice, trebuie să ne gândim din ce motive, suferim aceste repercursiuni.

Dacă ne doare piciorul, poate am fugit de probleme, abandonând pe unii și pe alții, fără regrete. Dacă ne dor mâinile, poate am aruncat prea des vina anumitor greșeli asupra unor nevinovați. O durere de măsea poate fi provocată din cauză că am gustat anumite ″fructe interzise″. Suferind de spate, poate fi o urmă a multiplelor lingușeli și plecăciuni la cei importanți… Stomacul ne  doare din cauza nepăsării, iar durerea de cap le duce pe toate, căci mintea ne conduce.

Important este cum ne simțim când ajungem la capătul scării, al propriului nostru drum, contează mai ales ce vedem privind  în urma noastră! Totul depinde de noi, dacă ne plictisim și urcăm pe scară agale, viața ne poate bate, iar ceea ce va rămâne în urma noastră reprezintă de fapt cartea noastră de vizită.

Fragmente – Omul – variabila istoriei în timp și viață

Istoria există ca urmare a nașterii și a evoluției omului. Ființa umană s-a dezvoltat atât fizic cât și psihic de-a lungul timpului. De la omul primitiv care-și căuta resursele existențiale prin tenebrele întunecate, până la omul modern a cărui existență este influențată doar de un pur și simplu clic, pe o tastă a noilor componente ale tehnologiei, timpul a avut un rol determinant. Indiferent ce am crede, omul este influențat de timp, iar viața lui, reprezintă o părticică din istoria omenirii.

Oare omul s-a schimbat în bine sau în rău? Viața este mai frumoasă acum sau era mai bine în urmă cu ani, decenii, secole? Timpul a fost un sprijin pentru evoluția omenirii sau este o piedică în calea existenței acestuia?

Sunt întrebări la care nimeni nu are răspunsul concret, dar fiecare consideră că dreptatea este de partea sa, iar propria gândire este una care nu poate fi contestată.

Istoria se referă la evoluția omului sau a societății în care acesta trăiește?

Indiferent de cât de mult evoluează omul, întrebările persistă și în timp devin tot mai intense, pentru că omul gândește, este o ființă care cugetă, așa cum declară mulți filozofi.

Omul și istoria

Omul este obiect şi nu subiect al istoriei – susținea Emil Cioran în teoria sa. Nucleul teoretic al viziunii lui Emil Cioran despre istorie cuprinde într-o ordine și corelație logică patru idei de bază: istoria este o cădere, omul este obiect şi nu subiect al istoriei, nu există progres în istorie și istoria nu are nici un sens.

Conform acestor viziuni, societatea și viața sunt într-o continuă decădere, pentru că tehnologia nu înseamnă neapărat o evoluție. Omul folosindu-se de tehnica modernă ajunge să gândească mai puțin, să fie influențat și mai ales dependent de aceasta.

Putem observa că omul evoluează în timp, conform propriilor principii și teorii, dar nu putem spune de asemenea că acesta stagnează sau că rămâne pierdut în neantul vieții.

Oamenii sunt dependenți de ceea ce gândesc, pentru că acționează pe baza unor impulsuri ce depind mediul și starea în care se află în acele momente. Un om poate gândi într-un anumit mod când este într-un mediu plăcut relaxant și acu totul diferit într-o zonă neprielnică, caracterizată de stres.

Oamenii sunt diferiți nu doar fizic, ci mult mai mult din perspectiva logicii de gândire. De multe ori, oamenii evită să se ajute între ei și nu privesc spre semenii lor, pentru că nu au resentimente, ajungându-se la concluzia că alergând după robotizarea industrială, omul în sine a ajuns un robot.

Omul robot interacționează rigid cu cei din jur, iar dacă se implică într-o acțiune de sprijin a cuiva este doar pentru că vrea să-l distrugă pe rivalul celui pe care-l ajută.

Omul își organizează viața conform propriilor principii fără a ține de cont de împrejurări. Vizualizând un asemenea tablou al istoriei contemporane, precum cel prezentat de Emil Cioran conform perspectivei că sfârşitului istoriei apare firesc, atunci ne punem întrebarea dacă omul mai are vreo salvare. În această problemă, Cioran este plin de contradicţii, influențat fiind de evenimentele socio-politice care se derulau în jurul său.

Filozofia omului

Omul a fost studiat din cele mai vechi timpuri, chiar de la începuturile existenței, atât … citește mai departe.

Povestea mândriei, dincolo de încăpățânare

A fost odată ca niciodată… cineva care a pus suflet şi a făcut lucruri măreţe. Încet, acesta a descoperit numele şi valoarea, născându-se astfel: MÂNDRIA. Încet, încet umblând prin lume, a găsit prieteni cu chipul şi asemănarea lui…. S-a căsătorit şi a devenit NUL.


EL consideră că toate celelalte persoane sunt mult sub nivelul său. După un timp s-a retras singur şi s-a contemplat în viaţă, și astfel au apărut copiii săi, din NEPĂSARE, s-a iscat UITAREA devenint apoi LENE.
Cei trei copii ai săi, au pornit prin lume şi au adunat adepţi, fiecare aât pentru sine cât şi pentru toţi, împreună.


MÂNDRIA a început să ţipe la NEPĂSARE, care prin UITARE a devenit LENE! Azi ei umblă împreună sau separat încercând să adune adepţi, pentru a veni la putere, fiecare pa baza propriilor principii..

NEPASAREA a trecut pe la omul care nu se sinchiseşte să ridice un obiect căzut unui semăn de-al său ( dacă l-a scăpat, să-l ridice…), dacă vede că un om greseşte nu-i trece prin cap să ofere sfaturi utile, trece cu privirea spre cer când vede o veche cunostinţă, nu respectă regulile de circulaţie (viteză excesivă cu maşina, şi nu numai )…..

UITAREA îl fericeşte pe omul care-şi uită cunostinţele prietenii, ignoră ajutorul primit, crezând că totul i se cuvine de drept….


LENEA …cucoană mare, de ce să ajute pe cineva să transporte un produs imens cu care se chinuie sau să-și cedeze locul în mijloacele de transport în comun celor care au nevoie? Dacă nu are profit ,de ce să se implice în ceva sau să ducă gunoiul până la coş când pământul este mai aproape? Prea multă lene ca să facă ordine şi curăţenie, până murdăria devine rege, şi nu numai….


Uite aşa cei trei copii încet-încet cuceresc omul, lumea şi viaţa pământească. Cel mai rău este când toţi trei se adună într-un singur om, unde este şi părintele lor, care apoi se va multiplica ca o clonare…. Omul devine încăpățânat și nimic nu-l schimbă!

Încăpăţânarea este atât de des întâlnită … Uneori aceasta poate fi benefică, ducând la multe descoperiri, indiferent de problemele ivite în cale.

Alteori încăpăţânarea ţine doar de „eu-l” interior al omului. Când cineva trebuie să facă un lucru şi i se spune de mai multe persoane, cum ar fi bine,acesta vrea să facă doar cum şi când vrea el.
 Se spune că dacă doi oameni diferiţi îţi spun că eşti beat, mergi şi te culci. Dacă mai multe persoane îţi spun că nu este bine ce faci…ar trebui să renunţi, dar încăpăţânarea nu-i lasă…iar dacă nu iese cum trebuie, se găseşte cu siguranță n om care să fie vinovat.

Dacă esti încăpăţânat să faci ceva sau să menţii acel lucru cunoscut, ajungi să sabotezi progresul şi chiar oamenii.
Încăpăţânatul devine docil doar când nu are încotro, se simte încolţit sau este ameninţat de anumite repercursiuni.
De multe ori, o persoană îndeplinește și sarcinile pe care trebuia să le facă un anumit încăpăţânat, doar pentru a scăpa de problema apărută.
Încăpăţânatul este ferm pe poziţia lui chiar, dacă nu are argumentele necesare.
Oamenii care au trăit un anumit mod de viaţă, au aplicat un anumit principiu, nu se lasă în veşnica lor încăpăţânare, îndrumaţi spre o cale mai bună sau mai ușoară.

Din cauza încăpăţânării unora, pot pierde şi alţii. Un angajat ce nu vrea să aibă colegi cu alte pricipii oricând îl sabotează pe acesta, Un vecin încăpăţânat poate produce multe neplăceri co-locatarilor din bloc.
Încăpăţânarea poate ajunge la rang de prostie, care apoi sproduce necazuri în lanţ, ca în principiul dominoului.
Înainte de a te încăpăţâna la ceva, gândeşte. Omul se deosebeşte de alte fiinţe, prin faptul că poate gândi! Să nu fim incăpăţânaţi ca un catâr, ca un cal…sau mai rău, ca doi cai…frumoşi!

Cluc Cristian Lucrian

Tineri sau… NU

De multe ori când avem o vârstă, noi spunem şi gândim, că suntem tineri sau bătrâni… În copilărie nu prea ne gândim la vârstă….

Dar în timp, descoperim că  nu vârsta ne decide viaţa, ci felul în care simţim, trăim… existăm într-un adevărat sens!

De câte ori nu am văzut tineri care se târeau ca nişte bătrâni… sau bătrâni care alergau mai ceva ca tinerii!

Dacă omul se simte tânăr este tânăr, dacă se simte fără vlagă, îmbătrânit…e un bătrân….

Putem fi tineri bătrâni sau bătrâni tineri.

Tinereţea se păstrează prin vigoare, plimbări, dragoste, credinţă, dorinţe şi idealuri de împlinit, fără stresul supărările din zilele de azi.

Dacă nu ai idealuri şi aspiraţii în viaţă, mergi încet ca un bătrânel şi te trezeşti…bătrân.

Omul bătrân care tot timpul caută ceva, dornic de cunoaştere, realizări, aspiraţii, este veşnic tânăr datorită sufletului .

Omul care are pasiuni, se dedică lor,, îi ajută pe cei din jur, nici nu descoperă că are o anumită vârstă…

Important este, să stâm drepţi în faţa vitregiilor din viaţă, să ripostăm prin ceea ce avem noi bun!

Să fim mereu tineri prin aspiraţii şi dorinţa de cunoaştere.

Tinereţea este trecătoare doar pentru cei care nu cred în ea!

Psihologia atașamentului

Omul este o ființă care cugetă. Se știe că filosofii au descris individul ca fiind o „trestie în bătaia vântului care se îndoaie dar nu se rupe”.

Omul se naște ca urmare a unei iubiri, fie împărtășită reciproc sau doar prin voința Domnului. În cadrul evoluției sociale și spirituale, individul își conștruiește viața de familie și pe cea profesională având unele criterii bine stabilite.

În timpul evoluției, individul nu este singur și intră mereu în contact cu alte persoane. De multe ori, avem impresia că o anumită persoană pare cunoscută deși nu am văzut-o niciodată până atunci. Poate fi o amintire din altă viața sau simțim un magnet puternic care ne atrage, dezvoltându-se energiile pozitive. Un om se poate atașa cu ușurință de alte persoane când consideră că empatizează cu acesta.

Ataşamentul s-a definit ca fiind o legătură afectivă, de durată, cu un individ specific. Atașamentul reprezintă de fapt o relaţie între indivizi care s-a bazat și s-a construit pe calităţi esenţial apetitive, fiind unul din fundamentele legăturilor familiale şi sociale.

Când vorbim despre atașament, forţa şi natura relațiilor ies la iveală prin pierderea sau destabilizarea ei datorită apariţiei unor reacţii afective puternice sau violente prin care se dovedește forţa legăturii. Conform lui Dorot și Parot, aceste legături sunt bine stabilite și definite atât prin anxietate şi angoasă, tristeţe, depresie; dar și printr-o relaţia reciprocă bazată pe bucurie, echilibru, adaptare.

Ataşamentul are un rol esenţial în procesul de integrare socială a individului. Comportamental, omul se manifestă prin căutarea proximităţii şi a contactului direct cu persoana respectivă, mai ales în momentele de dificultate.

Așa cum am spus, omul este o ființă care gândește, motiv pentru care și atașamentul poate fi influențat de anumite concepții și mentalități ale acestuia care stau la baza principiilor de viață ale acestuia.

Atașamentul la copii este unul involuntar, specific vârsstei, iar totul se bazează mai mult pe prietenie și loialitate, care în timp, cu trecerea anilor, dispare uneori în neant.

Atașamentul la adulți este influențat de identitate, intimitate, caracter și mulți alți factori pe care psihologii îi determină cu ușurință. Din acest motiv, atașamentul nu are o definire general valabilă, fiind extrem de puternic influențat de alte variabile care nu sunt constante.

La adulți, atașamentul poate fi: autonom, dezinteresat, preocupat și dezorganizat, conform studiilor efectuate de Mary Main.

Unii indivizi se atașează de anumite persoane doar pentru a-și satisface propriile dorințe, să-și îndeplinească visurile și să aibă de fapt, un profit în viață. Câte persoane care au fost bogate, devenind săraci, și-au păstrat prietenii, persoanele atașate în totalitate? Uneori la bine, atașamentul există, iar la rău, fiecare cu drumul său.

Mulți se întreabă dacă atașamentul este înnăscut sau învățat, iar răspunsurile conform cercetărilor efectuate conform teoriei psihanalitice a lui Freud, demonstrează în mare parte că atașamentul este influențat din copilărie, de relațiile dintre copi (individ) și părinții săi.

Ca urmare a acestor cercetări, se poate observa cât de importanți sunt primii ani din viața unui copil, alături de părinții săi. Părinții trebuie să acorde timp suficient pentru copii, astfel încât, acestia să evolueze în timp și să aibă încredere în logica și rațiunea lor.

Totul la persoana întâi

     Fiecare persoană se raportează la sine când dorește ceva anume, fără a se gândi și la cei din jur. Mereu auzim expresia eu vreau care de fapt este un mesaj ce poate fi considerat impunător. Dar nu este chiar așa, fiind doar expresia unei dorințe sau a unei iluzii.

    În unele companii, când se pregătește o lucrare, unii conducători spun că trebuie să facem dar nu se referă la o echipă compactă, ci doar la cel căruia i se adresează și trebuie să execute lucrarea.

     La școală când se conjugă verbul a vrea,  la persoana întâi are o altă intonație față de celelalte persoane. Copilul este pregătit pentru viață, precum a văzut că se întâmplă în jurul său.

    Acel EU ține de stima de sine a fiecărui individ. Cei cu o stimă de sine scăzută intră în depresie și vor fi mereu conștienți că nu sunt capabili să facă lucruri mărețe sau să treacă peste linia trasatî celor care nu se apreciază. Persoanele cu stima de sine mare sunt pregătiți pentru a rezista problemelor care le apar în cale și să treacă peste ele, demonstrând că omul își clădește viața, ci nu el se lasă condus la valurile vieții. Acesta este sensul real al percepției despre el, despre omul pa persoana întâi.

   Omul trebuie să gândească conform propriei concepții dar nu trebuie să privască viața prin ochelari de cal. El nu este singurul care deține adevărul suprem, realitatea ideală ci doar o ființă care gândește și prin logica deducției găsește soluții optime sau preia ideile mai bune ale celor din jur.